Pensare pericolosamente

Referitor la cele scrise de domnul Bogdan Glăvan în articolul intitulat „Ce este fascismul?”, ţin să fac următoarele precizări. În articolul publicat pe blogul meu, la care a făcut trimitere Costi Rogozanu, nu am afirmat nici că domnii Patapievici şi Mihăieş sunt fascişti, nici că sunt „semi-fascişti”. Am afirmat doar că nişte oameni care dau de înţeles că dreptul de vot ar trebui limitat în funcţie de categorii precum vârsta ori averea sau chiar propun în mod făţiş acest lucru nu pot fi consideraţi nişte – citez din Apelul la solidarizare al Revistei 22 – „susţinători consecvenţi ai valorilor democratice”.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că neoliberalismul, mai mult sau mai puţin radical, de la care se revendică o bună parte din elita intelectuală românească, prezintă o serie de asemănări punctuale cu fascismul. Prima dintre ele este exact opoziţia faţă de democraţie, în speţă votul universal, la care am făcut trimitere. O altă asemănare este darwinismul social, chiar dacă darwinismul social fascist operează în logică colectivistă şi cel neoliberal în logică individualistă. Deşi este adevărat că regimurile fasciste au promovat o serie de măsuri sociale cu scopul de a întări coeziunea comunităţii naţionale, acestea au mers mână în mână nu doar cu negarea celor mai elementare drepturi pentru alte naţionalităţi, socotite inferioare, ci şi cu politici asemănătoare care i-au vizat pe cei mai vulnerabili membri ai naţiunii. În acest sens, neoliberalii, care se plâng de felul în care asistaţii social împovărează bugetul de stat cu cheltuieli suplimentare care subminează competitivitatea economică, pot regăsi o formă extremă a argumentelor lor în posterul din dreapta sus ce se găseşte pe această pagină web http://en.wikipedia.org/wiki/Action_T4, dedicată Acţiunii T4. Dar nu e nevoie să se întoarcă atât de mult în timp. E suficient să arunce o privire pe http://capitalismpepaine.com/.

Lecturând fascismul prin prisma unui reducţionism ideologic, domnul Glăvan ajunge să răspundă la întrebarea „ce este fascismul?” într-un mod care nu este doar eronat, ci de-a dreptul ilar. Problema argumentaţiei oferite de domnul Glăvan, tipică de altfel pentru zona ideologică de care aparţine, e aceea că defineşte fascismul strict în termenii opoziţiei faţă de liberalism, în condiţia în care fascismul a fost o ideologie nu doar antiliberală (sau mai precis, anti-individualistă şi anti-laissez-faire), ci şi antidemocratică. Or, în răspăr cu confuzia întreţinută prin maniera interşanjabilă în care termenii liberalism (protejarea drepturilor individuale) şi democraţie (participarea generală, în condiţii egale, la deciziile care privesc viaţa cetăţii) sunt folosiţi în discursul aşa-zisei „societăţi civile” anticomuniste, liberalismul şi democraţia nu sunt deloc acelaşi lucru. În acest sens, trebuie subliniat că liberalii (a se vedea spre exemplu Hayek) s-au temut întotdeauna de democraţie şi în special de felul în care aceasta ar fi putut să afecteze drepturile de proprietate, în sensul unor politici redistributive impuse prin forţa votului universal. De aceea, deseori în alianţă cu conservatorii, liberalii au căutat fie să restricţioneze dreptul de vot în funcţie de avere, fie să-l neutralizeze prin corsetul constituţional. Faptul cu pricina explică şi de ce atât teama de comunism, cât şi provocarea sindicalismului, care risca în anumite condiţii să paralizeze întreg procesul economic, i-au determinat pe mulţi antreprenori capitalişti din perioada interbelică să sprijine, într-un fel sau altul, mişcările fasciste.

Revenind la dimensiunea ilară a argumentaţiei domnului Glăvan, luând de bună poziţia mussoliniană cu privire la votul universal, aşa cum este ea afirmată în Manifestul Luptei Fasciste, domnia sa ne împinge către concluzia că, departe de a fi fascistă, opoziţia lui Horia Roman Patapievici faţă de votul universal este mai degrabă antifascistă! Făcând abstracţie de duplicitatea şi demagogia fasciste (elemente care, deseori şi din nefericire, se regăsesc şi ele, în doze mai mici sau mai mari, şi la elita politico-intelecuală neoliberală de la noi), domnul Glăvan se face că nu ştie (sau poate chiar nu ştie) că Benito Mussolini a preluat puterea în urma Marşului asupra Romei (adică nu prin alegeri, ci prin asaltul „cămăşilor negre”) şi că, odată ajuns la putere, a instaurat un regim totalitar care n-avea nimic de-a face cu democraţia, fie ea directă sau reprezentativă. A te folosi de poziţia cu privire la votul universal, exprimată de Mussolini în Manifestul Luptei Fasciste din 1919, pentru a demonstra că fascismul italian susţinea votul universal, e totuna cu a demonstra că sub conducerea lui Băsescu românii au trăit bine deoarece aşa le-a urat el în campania electorală din 2004.

În concluzie, ar fi de râs dacă n-ar fi de plâns. Deoarece, în măsura în care sunt luate de bune, astfel de argumente nu sunt doar stupide, ci şi periculoase. De fapt, în continuitate cu linia trasată în Manifestul Luptei Anticomuniste, publicat de Humanitas în 1996, sunt destui despoţi luminaţi care, într-o formă sau alta, vor să ne trateze de totalitarismul comunist prin restrângerea, obstrucţionarea  (a se vedea evenimentele din vara lui 2012) sau simpla aruncare în derizoriu a dreptului prin a cărui încălcare comunismul a fost, de fapt, instaurat de la bun început în România: dreptul de vot. Englezii spun că drumul spre iad este pavat cu intenţii bune. Nu îmi este dat să mă pronunţ asupra intenţiilor. Pot doar să spun că, până una alta, drumul spre o formă sau alta de autoritarism este pavat cu sofisme proaste.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Pensare pericolosamente

  1. Pingback: Pensare pericolosamente

  2. Donkeypapuas zice:

    Se pare că stimabilii propagandişti – în frunte cu fizicianul Patapievici (dacă o fi fizician) – nu au cunoştinţe de istorie a României! Până la votul „universal” post-belic (dar la care nu participau şi femeile) respectivii ar vrea să credem că schema „votului cenzitar” ar însemna participarea doar a celor cu bani. Greşit! Corpul electoral era constituit din TOŢI BĂRBAŢII în deplinătatea facultăţilor mintale şi fără impedimente juridice. Da, dom’ Patapievici, ţăranii aveau şi ei dreptul să voteze dar în cadrul colegiului 3, al celor care participau la alegerea parlamentarului prin delegaţi. Să-i reamintim stimabilului domn Nae Caţa… ăăăă Patapievici că în continuare la alegerile pentru preşedenţia SUA se recurge la scrutinul prin delegaţi, şi nu direct şi universal. În plus, în primele două colegii electorale erau incluşi nu numai cei care întruneau condiţia averii minimale ci mai ales aceia care aveau studii liceale, universitare sau academice. Astfel încât la viaţa politică a României participau toţi bărbaţii, în grade diferite, cu un rol mai important în favoarea celor cu un grad de şcolarizare mai mare. Şi nea Vasile agricultorul mergea la vot în ritm de fanfară, şi Mitică de la Bucureşti, între două beri din Cişmigiu. Asemenea enormitate cum că majoritatea locuitorilor României antebelice ar fi fost exclusă din viaţa politică (aidcă din jopcul electoral) nu au îndrăznit să debiteze nici măcar comuniştii. Bun, nu ştiu ce debita Roller; poate că la acesta să se fi găsit asemenea năzbâtii, că doar sunt atâţia GDS-işti de frunte care-i reiau alte tâmpenii.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Tranii votau prion repoezentant. 1 la 50. Care se deplasau la capitala de judet sau nresedinta plasii . Unde votau deschis cu cine trebuia.. Se zicea ca colegiul 3 este „zestrea guvernamntala” / Init deauna vota cu guvernu. Chiar daca cu 2 luni inainte vostasera cu altii … Ca se aplica doctrina Pristanda :curat neconstitutinal da UMFLA-l!

  3. berenger zice:

    „liberalii au căutat fie să restricţioneze dreptul de vot în funcţie de avere, fie să-l neutralizeze prin corsetul constituţional.”

    e ceva rău în faptul că liberalii au contrapus o constituție (adică supremația dreptului, primatul legii sau echilibrul puterilor) la dictatura unei majorități?

    • În principiu nu. Rele sunt însă următoarele aspecte:

      a) Faptul că neoliberalii autohtoni se fac responsabili de folosirea dublului standard atunci când apără statul de drept şi domnia legii. A se vedea în acest sens raportarea diferită la suspendarea prin referendum, în conformitate cu procedurile constituţionale, a lui Băsescu, pe de o parte, şi raportarea la călcarea în picioare a Constituţiei ucrainene de către insurgenţii de la Kiev, pe de altă parte.

      b) Dar nu e vorba numai de asta, ci şi de încălcarea făţişă a principiilor statului de drept şi a drepturilor civile prin sustragerea băncilor şi companiilor de la obligaţia de a respecta hotărâri judecătoreşti, încălcarea dreptului la viaţă privată, legi care incriminează adunările publice (putem adăuga aici o lungă istorie a încălcării dreptului, altminteri liberal, de asociere, burghezia liberală criminalizând ani la rândul formele de organizare sindicală într-o perioadă in care, guess what, nici dreptul de vot universal nu exista – şi se mai pot adăuga şi alte exemple la lista drepturilor individuale încălcate în condiţiile regimurilor constituţionale bazate pe vot cenzitar), centre de investigare şi tortură care funcţionează în afara cadrului constituţional, etc.

      c) Toate acestea se petrec şi datorită inegalităţilor şi injustiţiei structurale pe care le presupune economia capitalistă. Or dacă există cu siguranţă o dimensiune nobilă a liberalismului, cu care eu mă identific pe deplin, anume protejarea individualităţii de pornirile impulsive ale gloatei, pe de altă parte, trebuie menţionat faptul că neoliberalii de astăzi se prevalează de noţiuni precum „dictatura majorităţii” de fiecare dată când, prin mijloace democratice, se încearcă corectarea inegalităţilor şi injustiţiilor care caracterizează economia de piaţă. Altfel spus, atunci când aud de „impozit progresiv” (ca să dau doar un exemplu), măsură fiscală care, după cum am văzut, este asimilată automat comunismului şi deci şi fascismului (că şi fascismul e tot de stânga, potrivit unora precum domnul Glăvan), indivizii respectivi o bagă automat p-aia cu tirania majorităţii. Cert este că măsurile sociale redistributive nu pot fi puse în practică atâta timp cât este absolutizat dreptul la proprietate, prin care liberalii înţeleg, eivdent, dreptul la proprietate asupra mijloacelor de producţie, nu asupra bunurilor produse de propria muncă, ceea ce înseamă că, departe de a deriva din muncă, dreptul de proprietate înţeles în termei strict liberali este un drept de proprietate asupra muncii altora. Pe dea altă parte, eu sunt de părere că fără aceste corective sociale, care, după cum am spus, necesită situarea binelui comun al societăţii mai presus de dreptul individual la proprietate (ceea ce nu înseamă că această ordonare ierarhică principială exclude dreptul individual la proprietate, sau nu lasă loc iniţiativei private, atâta timp cât se dovedeşte că aceasta produce nu beneficii individuale antisociale ci atât beneficii indidviduale cât şi beneficii sociale) şi deci a democraţiei mai presus de capitalism, actualul sistem nu este viabil pe termen lung, el evoluând cu necesitate nu către tirania majorităţii ci, aşa cum o anticipează tot mai mult anumite evoluţii recente, către tirania unei minorităţi şi deci către un sistem nu doar antidemocratic ci şi antiliberal.

      Cât despre faptul că drumul către fascism este pavat cu bune intenţii liberale, vă recomand cartea lui Karl Polanyi, „Marea Transformare”, apărută recent la editura Tact. Adaug şi faptul că aş fi plăcut surpins dacă eminenţele cenuşii ale neamului şi gardienii purităţii anticomuniste s-ar dovedi capabili să scrie nu doar apeluri patetice şi compuneri tâmpiţele despre fascismul care e de stânga pentru că este opus individualismului, ci şi studii critice serioase cu privire la astfel de cărţi. Altfel spus, dacă ar fi capabili nu doar să-l popularizeze pe Hayek ci să-l şi apere pe Hayek, cu bibliografia aparatul conceptual de rigoare, de critica lui Polanyi sau a altora. Din nefericire însă, dacă mentorii se apără unii pe alţii şi repetă papagaliceşte pe Contributors termeni precum „moderaţie”, „valori euro-atlantice”, „refuzul colectivismului”, ş.a.m.d., discipolii lor ajung să debiteze aberaţii periculoase, precum aceea conform căreia alegerile bazate pe vot universal reprezintă o instituţie prezentă nu doar în actuala orânduire politică, ci şi în fascism, şi fac asta fără ca domnul Tismăneanu să se sesizeze şi să-i tragă de urechi.

      Despre problema complicată şi delicată a raportului dintre liberalism şi democraţie şi dintre drepturile individuale şi dreptate, problemă la care recunosc smerit că nu posed o soluţie gata făcută, bătută în cuie şi numai bună de pus în practică începând de mâine (fapt care nu mă împiedică să văd problemele actualului sistem precum şi maniera simplist-ideologică în care este apărat de nişte oameni fie cu desăvârşire ignoranţi, fie cu desăvârşire maloneşti), am mai scris şi în acest comentariu http://www.criticatac.ro/24068/de-ce-se-oprete-ctpopescu-la-chevron/#comment-67297 la un mai vechi articol al lui Costi Rogozanu, precum şi în acest articol http://www.criticatac.ro/24487/stat-de-drept-dreptate-alte-cateva-clarificri-cu-privire-la-actuala-situaie-politic/ care răspundea tot la un articol de-al lui C. Rogozanu.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Ca care majoritate dictoriala la 1848? La 1863? In Traile Romane voi a zice.
      Mare lucru e sa fii teleptaul dom’le!! Te scuteste sa mai verfici acuratetea sustinerilor tale!!

  4. Donkeypapuas zice:

    Cred că vă aflaţi într-o mare eroare! E drept, eroare a fost propagată cu mult timp în urmă, de către tovarăşii marxişti (inventatorii etichetei „capitalism” cu care au botezat TOATE sistemele economice existente atunci). Un soi de capcană ideologică perfidă. Până în secolul XIX existau BRESLELE. În Europa au fost înlocuite cu sindicatele. Lăsăm la o parte mişcarea genial de firească a lui Bismark. Problema este că pentru marxişti şi cretina lor luptă de clasă (oare cui slujea conceptul „luptei de clasă” într-o epocă istorică în care NAŢIUNILE îşi căutau limanul) SINDICATUL era văzut ca o formă de guerilă urbană în lupta contra „claselor exploatatoare”. Dar interesant este că în Statele alea care sunt catalogate drept „mama capitalismului” breslele vieţuiesc în continuare sub titulatura de UNION. Numai şi numai prin aceste bresle un om calificat într-o meserie îşi poate exercita legal profesia. În schimb în „sindicatele” europene cele foarte, ultra-progresiste exercitarea profesiei nu este în nici un fel legată de apartenenţa la sindicat.
    Cât despre această critică a dumneavoastră asupra „proprietarilor mijloacelor de producţie”, îmi pare rău dar PUTE a marxism găunos. Şi o să vă dau un exemplu pe înţelesul dumneavoastră:
    să spunem că aveţi un text de, să zicem, 100 pagini scrise de mână. Nu aveţi timp dumneavoastră să le scrieţi la calculator, aşa că recurgeţi la intermediul unui operator care va tasta într-o veselie pentru o muncă ce ÎI VA FI PLĂTITĂ. Îi puteţi da chiar laptop-ul personal, ca să fiţi sigur că marele text cu care veţi câştiga premiul Goncourt de anul viitor nu va ajunge pe ecranele altora.
    Deci, sunteţi şi proprietarul textului, şi al mijlocului de producţie (laptopul cu pricina). Dar aţi angajat mână de lucru străină. Aţi devenit PROPRIETAR de mână de lucru pentru o zi sau două? Vine întrebarea: ce îl îndrituieşte pe respectivul sau respectiva să emită pretenţii la cotă-parte din câştigul bănesc adus de câştigarea respectivului premiu? Sau din vânzarea volumului?
    Nimic! Şi ştiţi de ce? Pentru că participarea la câştig implică şi participarea la RISC! Toţi cei care-şi bagă banii într-un „mijloc de producţie” îşi asumă un risc. Lucrătorii pe care-i angajează nu sunt părtaşi la acest pariu.

  5. Ghita Bizonu' zice:

    Ca unrori te arati interesat de tema religiei. Azi in Adevarul rubrica blogurile adevraului doua personaje Alexandra Tătaru si Stan Pa.. ul bat campii intr-un stil de ma intreb pe ce lume au trait. Se pare ca vin de acu o saptamana d e[e o planeta unde nu exista religiii … Teleltuali bre!!

    • Donkeypapuas zice:

      Stan P…la şi tovărăşica Alexxxa combat pe fosta foaie Scânteia, actuală Pravda românească. Vorba românului: „ce naşte din pisica bolşevică, jivină a corectitudinii politice este”.
      Dar între noi vorbind, presa „românească” (şi fiţuica „Adevărul” în special) sunt aglomerate până la refuz cu specimene provenite din cultele neoprotestante, care-şi infiltrează oamenii „fără număr, fără număr”,

      • Ghita Bizonu' zice:

        Mai ales aia arata o perfecta necubosatre a religiei… Si nici ala nu e mai breaz ca cand da cu religia arabilor sau chinezilor… fara s aiaba habar ce scrie.
        Si e prea mult de zis Pravda.
        Adevarul despre gazeta aia este ca de vreo 12-14 ani a ajuns foia vitelor de pripas … si ca astia 2 cam asta sunt!

  6. Răspunsul meu la un articol care a apărut pe karamazov.ro – http://karamazov.ro/index.php/polemici/377-democratia-ca-idol.html

    Domnule Ganea,

    Principala obiecţie la adresa articolului dumneavoastră, care altminteri ridică şi o serie de probleme interesante, o formulaţi chiar dumneavoastră: „Sigur ca ar fi absurd sa il acuzam pe Alexandru Racu de absenta intr-un editorial a unei dezvoltari mai eleborate”.

    Pentru a lămuri lucrurile, articolul meu nu s-a vrut a fi o apologie a democraţiei (demers extrem de complicat şi care necesită o lucrare mult mai amplă), regim care cu siguranta nu trebuie idolatrizat, ci doar o încercare de lămurire a unor confuzii de natură conceptuală şi biografică întreţinute de către elita noastră intelectuală de dreapta şi ucenicii ei. Daca confuziile de natură biografică erau mai degrabă ridicole, cele de natură conceptuală erau, după umila mea părere, şi destul de periculoase.

    Să recapitulăm. Iniţial am scris un text în reacţie la teza GDS-istă conform căreia Mihăieş şi Patapievici sunt nişte buni democraţi. Am încercat să demonstrez de teza respectivă este falsă, sau mai exact, de ce aveam de-a face cu o folosire improprie a termenului democraţie. În fine, în măsura în care cei doi sunt ceea ce spune GDS-ul că sunt, atunci critica pe care o formulaţi în acest articol îi vizează întâi de toate pe ei.

    Apoi, a venit reacţia domnului Glăvan, care, în chip aberant, a încercat să demonstreze că, departe de a se intersecta tangenţial cu fascismul, opoziţia faţă de votul universal a liberalismului antidemocratic este mai degrabă antifascistă. Am demonstrat în articol de ce lucrurile nu stau deloc aşa, aceasta fiind miza principală a articolului meu. Principala mea problemă nu este cu criticii democraţiei, printre care, de la Platon la Tocqueville, se numără foarte mulţi minţi strălucite, ci cu cameleonismul şi incultura politică locale.

    Dacă e să trecem însă la judecăţi de valoare, atunci ţin sa precizez că, pentru mine, democraţia nu reprezintă un idol, nici nu sunt partizanul unei democraţii totale divorţate de orice criterii calitative. În schimb, consider că democraţia este o contrapondere necesară la un liberalism care, el însuşi, ca ideologie definitorie a modernităţii, este divorţat de orice criterii calitative (vedeţi în acest sens, spre exemplu, scrierile lui Leo Strauss, sau mai degrabă cele ale lui John Milbank). Dacă suma opţiunilor electorilor, pe bună dreptate, nu poate fi considerată infailibilă, nu văd de ce ar putea să fie considerată aşa suma alegerilor consumatorilor. Democraţia liberală (aceasta pe care o avem acum), în ceea ce mă priveşte, este un compromis fragil care ne fereşte atât de excesele liberalismului, cât şi de excesele democraţiei. Mai mult, şi aici intervine dimensiunea periculoasă a argumentaţiei domnului Glăvan, ne păzeşte şi de derivele cu caracter totalitar, fiind ştiut că toate regimurile totalitare au suspendat nu doar drepturile individuale ci şi procedurile democratice. De aceea, a buscula acest fragil echilibru cu texte reducţioniste precum cel al domnului Glăvan, nu mi se pare o atitudine deloc sănătoasă.

    În fine, consider că acest echilibru fragil între două paradigme moderne care, pentru că sunt moderne, fac abstracţie de criteriile calitative pe care le invocaţi, e funcţional în măsura în care modernitatea liberală şi democratică continuă să se alimenteze, în ciuda propriei ei logici nihiliste, din fondul axiologic tradiţional al civilizaţiei noastre. Aici trebuie subliniat că există două sensuri în care putem vorbi de democraţie : unul procedural şi unul axiologic. Din punct de vedere axiologic, ideea egalităţii tuturor oamenilor (de la Hegel, Tocqueville sau chiar Nietzsche, citire) este, în ceea ce mă priveşte, o idee cu substrat creştin, bineînţeles, în măsura în care interpretăm această egalitate nu ca egalitate a tuturor opţiunilor individuale (de unde rezultă că toţi au dreptul să ia nota zece, să ocupe aceeaşi funcţie în stat, ş.a.m.d.), ci ca egală demnitate a fiinţelor umane (de unde rezultă, în răspăr cu inginerille sociale neoliberale sau fasciste, dreptul tuturor la o retribuţie echitabilă pentru munca prestată, la un mediu înconjurător sănătos, la îngrijire medicală, la educaţie – evident, toate acestea în limitele posibilităţilor concrete ale societăţii – tot atâtea drepturi pe care liberalismul le sacrifică în numele protejării alegerii individuale ce se sustrage oricăror criterii calitative). Din acest punct de vedere, problema principală a patapievicianismului (din care se inspiră junii neoliberali de la noi), ca formă de critică a modernităţii democratice, este că, în ciuda a ceea ce pretinde, această critică a modernităţii nu este de fapt creştină, ci, dimpotrivă, se înscrie în logica nihilistă a modernităţii. Asta deoarece, fără să ia act de incoerenţa poziţiei lor, patapievicienii critică democraţia şi acolo unde trebuie şi acolo unde nu trebuie, şi, implicit, liberalismul nu îl critică nici acolo unde nu trebuie, nici acolo unde trebuie criticat.
    De aceea, da, rămân la părerea că între cei care vor să ne apere de o democraţie fără criterii calitative printr-un liberalism fără criterii calitative, şi cei care vor să ne apere de un liberalism fără criterii calitative printr-o democraţie fără criterii calitative, eu sunt cel care se află pe calea de mijloc, atât prin abordarea procedurală prudentă, cât şi prin fundamentarea axiologică creştină. Nu eu am făcut din religie o democraţie. Alţii sunt cei care cred că se pot închina şi lui Dumnezeu şi lui Mamona.

    Altminteri, răspunsesem deja, în mare, acestor obiecţii, la rubrica de comentarii a blogului meu. Deci pentru şi mai multe carificări vedeţi vă rog https://alexandruracu.wordpress.com/2014/05/10/pensare-pericolosamente/#comment-1725. Spre deosebire de dumneavoastră, comentatorul respectiv m-a întrebat care sunt intenţiile mele înainte de a-mi face proces de intenţie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s