Eterna reîntoarcere a sinistrei comedii – Din nou despre Ucraina

Motto : Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine

Mă tem că, până să murim cu toţii într-un război nuclear ruso-american, elitele euroatlantice o să ne facă pe toţi să murim de râs. A se vedea în acest sens recentele declaraţii ale autorităţilor de la Bruxelles şi ale Administraţiei Obama cu privire la caracterul neconstituţional al referendumului din Crimeea. Declaraţii care vin după eliberarea Iuliei Timoşenko şi demiterea lui Ianukovici, precum şi a membrilor Curţii Constituţionale Ucrainene, de către legislativul de la Kiev. Toate „curat constituţionale”. Mai putem adăuga aici, dacă e să facem un mic detur, şi „salvarea democraţiei” (cum s-a referit John Kerry la respectiva iniţiativă) de către Mareşalul al-Sisi. Iar acum vine pupăza (Coana Viviana, dacă o mai ţineţi minte) şi spune că referendumul din Crimeea nu este constituţional, în timp ce, transformat peste noapte într-un  susţinător fără rezerve al parlamentarismului, Traian Băsescu îi ţine isonul: „Parlamentul Ucrainei”, zice domn preşedinte, „este legitim iar deciziile sale sunt legitime”. Doar al nostru nu e.

Păi nu este constituţional referendumul, evident. Dar asta pentru că, odată încălcată Constituţia, inevitabil, nimic nu mai este constituţional. Americano-Bruxellezii merg în schimb pe principiul „să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume” doar pe unde ne convine nouă. Însă cu siguranţă îşi dau seama că Vladimir Putin nu e un fel de Victoraş Ponta pe care să-l joace ei în picioare cu „uite Constituţia, nu e Constiuţia”, ci un fost ofiţer KGB, la cârma unui imperiu înarmat până în dinţi, aşezat pe un ocean de petrol şi gaze.

Ipoteza mea este că două sunt motivele pentru care Vestul practică acest joc periculos în Ucraina: a) Mizează pe contaminarea ideologică/revoluţionară a Moscovei prin exemplul Kievean, şi deci pe declanşarea Revoluţiei Orange în chiar inima Imperiului, care, conform viselor erotice ale liderilor euroatlantici (vise care, în treacăt fie spus, s-ar putea transforma într-un coşmar sado-maso anarho-fascist), ar urma să încapă pe mâna „civilizatoare” (ştim noi, din proprie experienţă, prin ce metode) a „staţilor de drepţi”; b) Vestul speră ca Putin să-şi prindă urechile într-un nou Afganistan, ale cărui costuri vor fi într-atât de mari încât vor submina practic capacitatea Moscovei de a crea probleme atlantiştilor în alte locuri de pe glob şi care costuri, corelate cu efectul de contaminare ideologică/revoluţionară, vor spori presiunea pe regimul putinist şi deci probabilitatea ca acesta să se prăbuşească. Evident, aşa cum o demonstrează şi recentele condamnări ale protestatarilor moscoviţi care au ieşit în stradă după alegerile parlamentare din 2012, e de aşteptat ca regimul de la Kremlin să devină în aceste condiţii tot mai autoritar şi mai represiv. Iar astfel de măsuri, care vizează intimidarea opozanţilor regimului putinist, vor duce probabil la radicalizarea cel puţin a unora dintre aceşti opozanţi. Pe de altă parte însă, iar aici este aspectul mai interesant, prin strategia agresivă în raport cu Rusia, care dă apă la moară acestui „putinism de război”, Vestul va pune umărul la unificarea şi mobilizarea forţelor antioccidentale din societatea rusă. Or, nu ştiu cum se face, că tocmai la asta se rezumă de fapt şi proiectul duhginisto-putinist. În mod paradoxal, de pe urma acestor transformări, alimentate de imperialismul liberal, cel mai mult va avea de pătimit libertatea care, aşa cum spunea George Orwell, începe cu libertatea de a spune că doi şi cu doi fac patru; nu cu libertatea de a spune adevăruri, în general (adică de a instrumenta jumătăţile de adevăr), ci cu libertatea de a spune adevărurile care nu convin nimănui, pentru că sunt întregi şi adevărate în adevăratul sens al cuvântului. Toţi ruşii care îl vor critica pe Putin (indiferent de modul de a o face, de motivaţie, sau de viziunea de ansamblu asupra politicii) vor fi acuzaţi că s-au dat cu americanii. Vor fi trataţi conform principiului “cine nu e cu noi e împotriva noastră”, acuzaţi de trădare şi trataţi ca atare.

Dar oare numai în Rusia, ca urmare a acestui conflict, se va accentua gradul de militarizare şi înregimentare? Ştiu, aşa cum e de prevăzut, militarizarea şi înregimentarea societăţii ruseşti va fi mai dură şi mai pe faţă, nu doar datorită absenţei unei tradiţii liberale ruseşti, ci şi datorită faptului că, în acest meci, Rusia este în mod clar jucătorul mai slab (din toate punctele de vedere: militar, economic, mediatic) care joacă defensiv, trage cu dinţii să obţină o remiză, şi care nu-şi poate permite aşadar luxul (să menajeze aparenţele) pe care şi-l permite, deşi cu din ce în ce mai multe excepţii, Occidentul. Iar după cum bine ştim, această stare de fapt este folosită pentru a eticheta orice critică la adresa Occidentului drept pactizare cu duşmanul şi “trădare a cauzei libertăţii”. Dincolo de creşterea chelutielilor militare, corelată cu recenta dezvoltare a infrastructurii securistice a imperiului american (după ce s-a cam domolit treaba cu vânătoarea de terorişti islamişti, urmează să reînceapă vânătoarea de „russkies”), modul în care sunt înfieraţi ca „vânduţi ruşilor” toţi cei de la noi care au încercat să se poziţioneze, în cazul crizei ucrainene (dar şi în alte situaţii mai puţin dramatice), dincolo de conflictul atlantisto-putinist[1] (adoptând o poziţie raţională, imparţială şi conciliantă), ne pune în faţa unui peisaj straniu, în care, dincolo de orice simplism conspiraţionist, observăm cum cei doi actori geopolitici angajaţi în acest joc periculos, care riscă oricând să scape de sub control (să nu uităm asta), îşi ridică practic mingea la fileu în mod reciproc. Între timp, înfometaţi, speriaţi şi captivi, cei din tribune sunt somaţi să se împartă în galerii şi eventual să se ia la bătaie, sunt bruscaţi şi înjuraţi de către şefii de galerii. Pentru că să nu ne înşelăm: renaşterea KGBismului va atrage cu sine şi renaşterea McCarthysmului, iar criticii noului McCarthysm vor risca, din ce în ce mi mult, să fie trataţi ca nişte KGBişti. Că tot e la modă starea de excepţie şi suspendarea ordinii constituţionale în funcţie de cum “o cer interesele partidului”.

Sigur, jocul este periculos şi riscă să scape de sub control. Sau nu? Să nu-şi dea seama oare de acest pericol cei care se joacă cu focul? Sau să fi ajuns la concluzia că doar jucându-se, periculos, cu focul, pot scăpa de un incendiu altfel inevitabil? Pentru că, să nu uităm, reizbucnirea războiului rece se desfăşoară pe fondul celei mai grave crize a sistemului capitalist mondial de după anii 30′, criză acompaniată de o explozie a revoltelor populare pretutindeni pe mapamond şi de o tendinţă vizibilă de radicalizare a forţelor politice, fapt care conturează la orizont perspectiva neguvernabilităţii globale şi a colapsului sistemic. Prăbuşirea Uniunii Sovietice a fost acompaniată de douăzeci de ani de pace care se voia a fi eternă şi, cum altfel decât liberală. De îndată ce criza liberalismului economic a început să atragă după sine şi criza statului liberal şi a instituţilor liberale, iată că reizbucnirea războiului rece şi reîmpărţirea lumii în blocuri geopolitice rivale i-a luat-o înainte, cum era de aşteptat, revoluţiei mondiale.

La urma urmei, dacă nu poţi să tratezi nemulţumirea, atunci cel mai bine e să canalizezi exprimarea ei în direcţia care îţi convine. Dacă nu poţi să împaci mulţimea, atunci cel mai bine e să o împarţi în galerii adverse care luptă pentru lucruri similare dar ambalate în mod diferit (ambalaj postmodern, cu curcubeu, în cazul Occidentului, ambalaj antimodern, inedit, cu seceră, ciocan şi fum de tămâie, în cazul Rusiei), transformând, de fapt şi de drept, lupta pentru schimbare într-o luptă pentru menţinerea status quoului. În acest context, cred că merită să reflectăm la cele scrise cândva de George Orwell: „The war is not meant to be won, it is meant to be continuous. Hierarchical society is only possible on the basis of poverty and ignorance. This new version is the past and no different past can ever have existed. In principle the war effort is always planned to keep society on the brink of starvation. The war is waged by the ruling group against its own subjects and its object is not the victory over either Eurasia or East Asia, but to keep the very structure of society intact”.


[1] De menţionat că mai sunt, chiar şi pe la noi, şi unii, ce-i drept mai puţini, care te acuză că eşti vândut americanilor sau doar manipulat de ei, dacă refuzi să pui botul la dughinismele lor.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Eterna reîntoarcere a sinistrei comedii – Din nou despre Ucraina

  1. Donkeypapuas zice:

    Cu acest text ajungeţi să vă contraziceţi singur toate ideile prezentate până acum!
    1. Până mai ieri acuzaţi continuu „neoliberalismul”. Astăzi faceţi referire la liebralism. ce s-o fi petrecut între timp?
    2. Problema asta cu încălcatul Constituţiei… Staţi uşurel! Cunosc un tip, Putin îi zice, care a schimbat Constituţiea Maicii Rossia după cum au vrut muşchiuleţii lui. N-a zis nici un lider occidental vreun „pâs”. În schimb au semnat – iar Germania s-a evidenţiat – contracte economice înfloritoare. Şi pentru Rusia şi pentru buzunarele lor private. Dependenţa crescândă a ţărilor lor de gazul rusesc nu a mai contat.
    3. Hop de la punctul anterior cu întrebarea: dar cine este „mai tare”? Rusia, care poate strânge robinetul, sau EUropa, puternică militar dar care se milogeşte de Maskva?
    4 Şi care Europă? Că fiecare trage turta pe spuza lui. Apropo, când se semnă acordul ăla celebru de la Kiev… Ăla, da! Între opoziţie şi Ianukovici… De ce nu a fost în frunte troicii doamna Ahton, comisarul de politică externă? Pentru că tante Merkel se vrea dirijor ŞĂF!
    5. Şi care-i diferenţa de până acu’ în ce-i priveşte pe criticii lui Putin? o să o scoale din pământ pe Elena Politkovskaya o atitudine împăciutoristă cu iz de pacifism a la Munchen?
    6. Şi ce faceţi cu toţi aceia care au considerat şi consideră că intervenţia în fosta Yugoslavie a fost o greşeală enormă; că recunoaşterea Kossovo încalcă tratatele internaţionale; că intervenţiile în Libia şi Siria sunt şi ele încălcări? Şi care văd în ocuparea Crimeei un act la fel de brutal şi ilegal.
    7. Hai să recunoaştem independenţa Ceceniei, dacă şi aşa are voie să-şi facă fiecare de cap!
    8. Rusia pa care o compătimiţi are în vizorul direct şi Transnistria (în care, apropo, este înglobată şi Tighina). Vor pretexta şi acolo cu lozinca „apărării rusofonilor”. Trăznaia va fi mare, şi va prinde la oameni ca dumneavoastră, când uitaţi să verificaţi semnificaţia termenului de „rusofon”. Pentru Crimeea sunt incluşi la inventar numai vorobitorii de rusă (58%). Pentru Transnistria vor fi incluşi la număr şi… vminoritarii ucrainieni. Că altfel rămân ruşii (circa 35%) descoperiţi numeric şi cu nădragii ideologici pe vine.
    PS: sunteţi de acord că NUMAI şi NUMAI ucrainienii trebuie să-şi rezolve problemele interne? Chiar şi printr-un război civil dacă e cazul.
    PPS: dacă dumneavoastră permiteţi Rusiei să-şi apere conaţionalii, are şi România acelaşi drept? Dar stai! În regiunea Odessa interesele României se vor lovi direct de interesele „pacifiste” ale Rusiei!

    • Sunt de acord că numai ucrainenii trebuie să-şi rezolve problemele interne. Doar că, un război civil ar fi un dezastru pentru toată lumea. Şi din nefericire, constat că în această direcţie este împinsă ţara, inclusiv (deşi nu exclusiv) de către Occident.

      Nu permit nimic Rusiei. Intervenţia ei militară în Ucraina reprezintă, în mod clar, o încălcare a normelor de drept internaţional. Însă, la fel ca şi în cazul cadrului constituţional ucrainean, şi aici sunt nevoit să constat faptul conform căruia la subminarea cadrului legal internaţional a contribuit masiv, în ultimii ani, NATO şi în special SUA. Prin toate acestea s-a generat o atmosferă anomică şi instabilă care riscă să ducă la mari nenorociri. Repet, războiul civil nu e o soluţie. Şi cu atât mai puţin cel nuclear.

      Ce a făcut Rusia cu Constituţia ei o priveşte. Pe mine mă deranjează faptul că, prin subminarea Constituţiei ucrainene, Occidentul a contribuit la aruncarea acelei ţări în haos, la fel cum a contribuit la dezvoltarea haosului global prin repetatele încălcări ale dreptului internaţional, ridicându-i astfel mingea la fileu lui Putin.

      • Donkeypapuas zice:

        Iarăşi trebuie să vă precizez că sunteţi pe lângă subiect. În fond, care este acea „încălcare a Constituţiei” despre care vorbiţi? Că parlamentul Ucrainei a decis eliberarea din funcţie a unui preşedinte care fugise? Domnule Racu, actualul preşedinte interimar precum şi primul ministru sunt instalate PRIN VOTUL PARLAMENTULUI.
        Cred că faceţi o oarecare confuzie cu situaţia din… România. O Românie a anului 1989 când s-a prăbuşit un regim în câteva ore. Cu vie de la Kremlin, fie vorba între noi. Dar a fost acela un act moral sau nu? Naţiunea are dreptul la revoltă în cazul în care este opresaată ori ba?
        Eu ştiu că vă macină nedreptatea din vara lui 2012. Cine erau liderii politici care l-au suspendat pe marinarul complexat? Exact cei care astăzi sunt în cârdăşie cu el şi au semnat pacte coabitace. Deci NU în afară trebuie să căutăm neapărat vinovaţii ci înăuntrul ţării. Ticăloşii ăştia de ne conduc nu au avut demnitate să-i trateze cu un deispreţuitor sictir pe aceia din EU ce judecă cu un dublu standard.

      • Aici sunt mai multe dimensiuni care, într-adevăr, nu se suprapun neapărat: constituţionalitatea, moralitatea, oportunitatea. În ceea ce o priveşte pe prima, nu prea văd cum un preşedinte ales de popor ar putea să fie demis de parlament, sau cum un politician condamnat de tribunal ar putea să fie eliberat tot de parlament, sau cum judecători ai Curţii Constituţionale ar putea să fie demişi tot de parlament (şi cum altfel ar putea fi caracterizat fenomenul decât, vorba lui Băsescu, ca „lovitură de stat parlamentară”, iar eu m-aş mira totuşi ca acesta să fie principiul de funcţionare fie şi al unei constituţii postsovietice precum cea a Ucrainei). Admit însă că o lămurire deplină a chestiunii poate să vină doar de la un specialist în drept constituţional ucrainean, eu nefiind unul. Dar dacă astea ar putea fi considerate constituţionale, nu văd de ce n-ar putea fi considerat la fel şi un referendum convocat datorită unor intenţii separatiste. În ceea ce priveşte moralitatea, da, naţiunea are, în principiu, dreptul la revoltă. Doar că aici nu prea ştim ce vrea de fapt naţiunea ucraineană (protestele lasă loc de interpretări şi nu ţin loc de alegeri/referendum), ba mai mult, dacă există de fapt o naţiune ucraineană. În mod concret, avem nişte reprezentanţi ai unei părţi din naţiune care, sub presiunea unor oameni ieşiţi în stradă (pe care nu putem să-i confundăm cu naţiunea), s-au revoltat (neconstituţional) împotriva unui preşedinte ales de o altă parte din naţiune. Sau altfel spus, ieşind din cadrul constituţional (bun, prost cum o fi fost el), reprezentanţii unei părţi din naţiune (aleşi) s-au revoltat împotriva reprezentantului altei părţi din naţiune (ales şi el), care parte din naţiune, are şi aia, în aceste condiţii, dreptul moral (că de drepturi constituţionale nici nu mai putem vorbi în actualul haos) de a se revolta împotriva legislativului de la Kiev. Sau altfel spus, odată cu evenimentele invocate, nu mai există de fapt şi de drept o naţiune, ci două facţiuni, una parlamentară şi alta prezidenţială, facţiuni care se suprapun pe două sfere de influenţă, una rusească şi alta occidentală. De unde şi riscul de război civil care poate degenera în război propriu zis, fapt care mă face să cred că acţiunea legislativului de la Kiev, în condiţiile în care exista un acord semnat care practic răspundea cerinţelor protestatarilor, nu a fost tocmai oportună (ca să ajung şi la al treilea aspect). Că Ianukovici şi Putin au partea lor substanţială de vină pentru faptul că lucrurile au ajuns până la punctul la care au scăpat de sub control – în mod normal ar fi trebuit să se convoace alegeri anticipate şi referendum cu privire la Constituţie şi acordul de liber schimb mult mai devreme -, asta nu o neg. Dar nu pot nici să ignor ce a făcut cealaltă parte.

        Şi încă ceva. Actualul preşedinte a fugit, dar a fugit de frica unor formaţiuni paramilitare, care cu două zile înaintea fugii au luat cu asalt instituţiile statului, asalt în urma căruia au murit şapte poliţişti. Dacă în 2012 nişte bande armate de uslişti ar fi atacat palatul Cotroceni şi în urma atacului ar fi murit şapte poliţişti iar Băsescu ar fi luat-o la goană, după care ar fi fost demis de către majoritatea USL, cum credeţi că ar fi caracterizat Barroso evenimentele cu pricina?

  2. Donkeypapuas zice:

    Să o luăm metodic:
    1. Modul maniheic în care prezentaţi dumneavoastră lucrurile este spulberat foarte, foarte uşor. Sunteţi de acord că Ianukovici a câştigat alegerile împreună cu Partidul Regiunilor? Ei bine, o mare parte din parlamentarii acestei formaţiuni politice au votat pentru numirea unui nou guvern. Cât se poate de democratic, chiar dacă în marginea democraţiei. Oricum, mai democratic decât un anumit domn Putin care schimbă Constituţia ca pe ciorapi.
    2. Domnul Ianukovici a preferat să fugă din ţară. Acest act este considerat ORIUNDE ÎN LUME trădare de ţară. Cu excepţia considerării plecării drept AZIL POLITIC. Şi într-un caz, şi în celălalt respectivul este considerat ORIUNDE ÎN LUME drept renunţare la putere. Am avut şi noi câteva cazuri: Alexandru Ioan Cuza, Carol al II-lea. Pentru unii a foost suficientă încercarea de fugă pentru a fi descăpăţânaţi (săracul rege Ludovic al XVI-lea).
    3. Un conducător de ţară TREBUIE să fie demn şi, în caz de nevoie, chiar să moară. ÎN ŢARĂ LA EL! Uite, Ceauşescu de exemplu! A fost demn! Să luăm exemple şi de pe aiurea: Salvador Allende, Saddam Hussein (sic!), Muammar al-Gaddafi (iată altul!). Nu ştiu dacă vă amintiţi cum Iliescu, sub asaltul forţelor minereşti, în 1991, cu o ploaie de sticle incendare şi bâte minereşti, a rămas acolo!
    4. Din scenariul ipotetic pe care l-aţi prezentat – cel cu un Băsescu asaltat – aţi uita nişte amănunte: dacă în timp ce personajul X ar fi fost la Cotroceni şi în ciocnirile cu forţele de represiune s-ar fi produs ZECI DE MORŢI CIVILI şi multe alte victime militare, iar preşedintele X ar fi fugit cu vaporul ca un căpitan, atunci da! , ar fi fost demis. Noi de fapt l-am demis printr-un scenariu oarecum asemănător pe primul preşedinte al Republicii şi nu ne-a mai sărit nimeni în cap! Başca un proces neostalinist cu care l-am potcovit la Târgovişte. Şi un bonus de lupte „inter-etnice” create cu ajutorul „băieţilor” de prin vecini. E drept, URSS ne propusese şi nouă „ajutor frăţesc” şi, poate, se gândea să îmbunătăşească relaţiile inter-etnice din Transilvania prin vreun partaj, ceva. Că dacă-i vorba de scenarii…

    • Tot metodic vă răspund şi eu:

      1. În Ucraina preşedintele este ales, la fel ca în România, prin vot direct. Aşa că numirea unui nou guvern este una (perfect normală, odată ce guvernul a pierdut majoritatea parlamentară), demiterea preşedintelui este cu totul altceva.

      2 şi 3. Ianukovici a fugit de frică (de frica străzii, la presiunea căreia a fost demis), în condiţiile în care liderii occidentali care au girat acordul semnat de el şi opoziţie i-au binecuvântat apoi pe cei care l-au încălcat. În mod normal, dacă ar fi fost un preşedinte demn şi cât de cât creştin, şi-ar fi dat demisia. Dacă ar fi fost un preşedinte demn şi sângeros ar fi rămas şi ar fi tras cu mitraliera. Aşa, fugind la tata Putin (care altminteri l-a repudiat, văzând cât de penibil era), a arătat clar că el nu e şeful statului ucrainean ci reprezentantul lui Putin în teritoriu. De acord. Dar asta nu schimbă ce au făcut ceilalţi: au încălcat un acord semnat, cu binecuvântarea celor care au girat acordul (!), şi au aruncat cadrul legal în aer (demiterea lui Ianukovici nu e singura măsură de acest gen) când o astfel de acţiune nu părea să se mai justifice în vreun fel. Nu schimbă faptul că atunci când venise momentul de a chema populaţia la urne în cadrul organizat, ei au continuat să acţioneze prin mijloace de forţă, cu toate că prin aceleaşi mijloace smulseseră de la preşedintele fugitiv acordul care ar fi trebuit să pună capăt crizei.

      4. În orice ţară din lume, când în urma unor proteste îţi mor şapte poliţişti, forţele de ordine deschid focul. Din câte ştiu eu, revoluţia română a fost una paşnică, trăgându-se doar într-un singur sens. În plus, spre deosebire de Ianukovici, Ceauşescu nu era un preşedinte ales, nu urmau să aibă loc noi alegeri prezidenţiale peste un an, România de atunci, spre deosbire de Ucraina de acum, era un stat totalitar, dovadă şi faptul că Victoria Nuland şi cu John McCain nu se plimbau printre protestatarii de la Timişoara. Deci, cu tot deficitul de democraţie al regimului Ianukovici (care repet, poartă mare parte din vină pentru faptul că s-a ajuns aici), comparaţia îşi are limitele ei.

  3. Donkeypapuas zice:

    – „Revoluţia română a fost una paşnică”. Paşnică de au murit peste 1000 de oameni.
    – „Ceauşescu nu era un preşedinte ales”. Ba da! De către Marea Adunare Naţională. Că MAN era o „ficţiune”, asta e altă poveste. Apropo, MAN era singura instituţie legitimă care lega RSR de Regatul României şi asigura transmiterea suveranităţii naţionale. Cred că mă exprim corect.
    – „Au încălcat un acord semnat”. Apropo, cât de „legal” era acordul? Ce legitimitate aveau semnatarii acordului? Ştiţi că noi, românii, am încălcat acordurile Convenţiei de la Paris la momentul Unirii Principatelor? Cât de moral şi legal este „acordul de coabitare” actual?
    – „alegerile urmau să aibă loc peste un an”. De fapt urmau să aibă loc peste aproape 2 ani. Doi ani fără un pic. Ce chestie! Şi Băsescu putea spune acelaşi lucru în iulie 2012.
    – „preşedintele este ales prin vot direct”. Şi Parlamentul aşijderea.
    – Că forţele de menţinere a ordinii au dreptul de pacificare. Corect! Eu îi dau dreptate lui… Assad, care nu a fugir nicăieri ci se menţine ca şef al statului şi conducător suprem al forţelor armate siriene.
    Din toate replicile scrise până acum de unde rezultă dreptul Rusiei de a interveni? De unde rezultă dreptul Germaniei, Poloniei şi Franţei de a interveni? Nu mi-aţi răspuns cât de legală a fost acea delegaţie polono-franco-germană ce a IMPUS acorduri? Uite cum ajungem la alte probleme, şi anume încercarea binomului franco-german de a-şi subordona UE.
    – Apropo, câ tot aţi făcut referire la acel Cohen. Ştţi că individul cu pricina a spus că Putin ar fi, din punctul de vedere al liberalismului guvernării; pe locul trei în ISTORIA RUSIEI (sic!), după Gorbaciov şi Elţin?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s