Stat de drept, dreptate şi alte câteva clarificări cu privire la actuala situaţie politică

Costi Rogozanu a scris un articol foarte bun (http://www.criticatac.ro/24469/estul-se-revolt-dar-cum/). Însă, adaug eu, sunt de părere că, la fel ca şi statul de drept, zeflemeaua lui Costi e necesară dar nu şi suficientă. Drept pentru care, cred că ar fi bine să fie completată şi de un ton ceva mai constructiv.

Ce vreau să spun prin asta: autorul sesizează foarte bine că avem două probleme, problema statului de drept, pe de o parte, şi problema dreptăţii, pe de altă parte, iar strategia “staţilor de drepţi” e aceea de a reduce aceste două probleme la jumătate (sau chiar mai puţin) din prima problemă. Altfel spus, pentru “staţii de drepţi”, e totul în regulă dacă Chevronul ne ia gazul şi ne lasă în loc otravă, atâta timp cât acest aranjament nedrept are loc în cadrul legal al staului de (ne)drept. Mai mult decat atât, “staţii de drepţi” se sesizează doar când ia Nastase câte o şpagă sau când fură Dragnea nişte voturi, nu şi când se dau legi speciale pentru marile companii miniere sau când băncile impun practic o stare de excepţie perpetuă asupra întregii societăţi. Adică nu doar că tolerează nedreptatea săvârşită la adăpostul statului de (ne)drept, dar şi la nivel strict formal, statul de (ne)drept îl apără doar atunci când au de-a face cu corupţia locală (ba mai mult, chiar şi la nivelul ăsta minimal de anticorupţie, se mai adaugă în plus şi imunitatea camarilei băsiste).

Aşadar, avem două tipuri de discursuri: unul minimal (cu toate că înveşmântat într-o propagandă euromesianică), anticorupţie, si unul maximal sau plenar, antisistem, de la care se revendică cei (printre care şi C. Rogozanu) care se mai ocupă şi cu critica capitalismului (chiar dacă nu o fac toţi în cheie marxistă). Părerea mea este că, deşi autorul are perfectă dreptate la nivel de analiză, greşim totuşi dacă respingem pur şi simplu discursul anticorupţie al “staţilor de drepţi” în numele unui discurs antisistem sau, altfel spus, dacă aruncăm şi copilul cu apa din albie. După părerea mea, poziţia pe care trebuie să o adoptăm este următoarea: să insistăm asupra faptului că statul de drept este necesar (măcar şi ca etapă istorică, în sens marxist) dar nu şi suficient şi, mai mult decât atât, că apărarea statului de drept de către “staţii de drepţi” este ea însăşi incompletă aşa cum am arătat mai sus.

Dar chiar şi aşa, dacă privim bine lucrurile, în cele din urmă, “staţii de drepţi” tot mai oferă un pic de stat de drept, iar pentru asta, din punct de vedere politic, “staţii de drepţi” trebuie susţinuţi punctual. Pe de altă parte, trebuie să le demontăm ideologia şi să le confiscăm monopolul asupra discursului anticorupţie printr-un discurs anticorupţie şi antisistem care include şi depăşeşte discursul lor. De aceea, cred că cel mai bun mod de a preveni o derivă de tip bulgăresc (pe care mizează de fapt UE şi marele capital) a protestelor este tocmai participarea la proteste a celor care depăşesc (nu neagă!) discursul anticorupţie printr-un discurs antisistem. Pentru că, dacă e să-l comparăm pe Ponta cu “staţii de drepţi”, vedem că acesta din urmă este la fel de darnic cu marele capital (dacă nu chiar mai darnic). Doar că, spre deosebire de aceştia din urmă, obiectivul lui Ponta include şi lichidarea micii cantităţi de justiţie care s-a mai construit în aceşti ani. Nu vreau să spun prin asta că Ponta e mai rău (ca şi persoană) ca Băsescu. Teoretic, Ponta ar fi putut să acţioneze ca Băsescu: să-i bage la puşcărie doar pe puşcăriabilii din tabăra adversă, săvârşind astfel ritualul anticorupţie care încălzeşte inimile “staţilor de drepţi”, iar în paralel să-i satisfacă poftele marelui capital. Doar că, pe lângă faptul că a beneficiat de un start prost (plagiatul + aşa zisa lovitură de stat), Ponta controlează parlamentul (politicul) în condiţiile în care Băsescu (şi indirect marele capital) controlează justiţia. De aceea, Ponta nu-şi poate face scăpaţi penalii, de al căror sprijin politic are nevoie, decât dacă îi face scăpaţi pe toţi penalii printr-un act de legiferare (căci, după cum am spus, privilegiul aplicării discreţionare a legii revine pentru moment altcuiva, şi nu prea văd eu cum ar lăsa prea curând marele capital această armă pe mâna PSD-ului). Problema e că dacă lui Ponta îi iese manevra, nouă nu o să ne fie mai bine, ci mai rău. O să fim furaţi mai mult şi tot noi (poporul) o să suportăm sancţiunile UE.

Scopul lui Ponta a fost de la bun început acela de a-şi face scăpaţi penalii. Pentru a-şi atinge obiectivul, Ponta şi-a făcut următorul calcul: dau nişte fărâmituri la popor ca să mă voteze şi după aia să stea cuminte (reîntregirea salariilor) şi un ciolan substanţial la investitori (aur, gaze de sişt, privilegii pentru bănci, declaraţii de fidelitate faţă de Merkel şi înalte funcţii în stat pentru generali americani) ca să-mi permită acordarea de superimunitate pentru penali. Însa Ponta se pare cş şi-a făcut destul de prost calculele deoarece, pe de o parte, pentru bună parte din popor ce a dat el e prea puţin şi prea târziu, iar pe de altă parte, aşa cum a observat Costi Rogozanu, marele capital se simte prea puternic pentru a-şi compromite PR-ul (sau altfel spus vraja ideologică prin care încălzeşte sufletele clasei de mijloc cititoare de Pleşu şi Liiceanu) cu un plagiator extras din haznaua politică a lui Ion Iliescu, cu atât mai mult cu cât, în ciuda aparenţelor, Ponta nu se poate bizui pe popor.

Iar aici e marea diferenţă dintre Victor de la Bucureşti şi Victor de la Budapesta. Dacă Orban (cu toate viciile lui, câte or fi) e un politican antiausteritate (sau mai bine zis antisistem, austeritatea lui fiind, aşa cum mi-a atras atenţia cineva, una «atent distribuită»), Ponta e un politician proimunitate. Dacă primul a reuşit să le redea maghiarilor poate nu atât un trai decent cât sentimentul demnitatăţii naţionale (întrucât a ştiut să şi lovească înapoi, în numele naţiunii, în lupta cu capitalul), Ponta le-a dat românilor nişte fărâmituri în timp ce-i umileşte cu jandarmii care-l slujesc pe el la fel cum şi el îi slujeşte pe golzi şi pe chevroni. Cert e că Orban e un politican orientat spre viitor, indiferent de cât de roz sau de sumbru se va dovedi a fi viitorul, fiind de aşteptat ca modelul experimentat de Orban să fie clonat şi de alţi lideri europeni în viitorul apropiat. Ponta în schimb e orientat spre trecut, spre perioada Năstase şi spre modelul ucrainean, şi, ca orice politican retrograd, Ponta este inevitabil un politican fără viitor.

Însă, în cazul în care în fruntea opoziţiei populare la guvernarea Ponta s-ar aşeza un politican antisistem – fie un Victor Orban, fie un Alexis Tsipras, fie o sinteză între cei doi (cum sper să fie cazul în România) – atunci, de nevoie, marele capital ar lăsa deoparte grija faţă de PR şi faţă de sufletele “staţilor de drepţi”, aliindu-se în schimb cu orice plagiator sau ciorditor care ar putea să-i garanteze menţinerea accesului la resurse. În momentul de faţă UE şi marele capital speră să nu se ajungă acolo (din motivele indicate mai sus) şi de aceea mizează pe o diversiune de tip bulgăresc. Adică poporul se răscoala împotriva măsurilor de austeritate, cade guvernarea europenistă de dreapta, vin apoi la putere penalii de extracţie criptocomunistă care încearcă să-şi reinstaureze privilegiile din perioada anilor 90′, după care gruparea antiausteritate fie uită de cauza iniţială, fie se refugiază bombănind pe forumuri stângiste şi iese la atac gruparea anticorupţie proeuropeană care se duce să cânte oda bucuriei în faţa Ambasadei Germaniei de la Sofia (scenă penibilă care chiar a avut loc) ca substitut de soluţie pentru toate problemele cu care se confruntă ţara. După părerea mea, evitarea unei astfel de derive pe care mizează UE şi marele capital depinde în mare parte de capacitatea noastră de a înţelege că lupta pentru a nu da înapoi face parte din lupta pentru a merge înainte (altminteri, dacă dăm înapoi, prin forţa lucrurilor vom fi forţaţi să o luăm de la capăt cu revoluţiile portocalii aflate în “criză teribilă de idei”), şi, aşa cum spunea Mihai Goţiu, de capacitatea noastră de “a lupta concomitent pe mai multe fronturi” (adaug faptul că, după părerea mea, Mihai Goţiu este genul de individ care ar avea capacitatea să unească într-o agendă comună multiplele fronturi la care face trimitere, şi cred că avem nevoie în momentul de faţă de lideri cu un discurs si o reputaţie ca a lui).

După părerea mea, după o toamnă foarte agitată, data de 22 decembrie care pică, perfect, tocmai duminica viitoare, reprezintă momentul ideal pentru un protest de amploare la care să ia parte toţi cei care au o problemă cu actualul guvern, şi pentru elaborarea unui program politic comun, a cărui revendicare principală să fie modificarea radicală a condiţiilor restrictive prevăzute în actuala lege electorală (pragul de 5% şi restul prevederilor obstrucţioniste). Este momentul să spunem făţis că actualul sistem politic s-a afundat într-o gravă criză de legitimitate şi că s-a depărtat mult prea mult (până la punctul la care stă să explodeze) de idealul democratic pentru care a ieşit lumea în stradă acum douăzeci şi patru de ani.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Stat de drept, dreptate şi alte câteva clarificări cu privire la actuala situaţie politică

  1. Andrei State zice:

    Foarte bune precizări, felicitări!
    Deşi sînt într-un acord cvasi-complet cu ce scrii aici, totuşi cred că te înşeli cînd spui că Rogozanu realativizează problema imunităţii aparatului de stat; sau, în termenii tăi, că discursul lui antisistemic ţinteşte (doar) spre discursul anticorupţie. Aşa cum l-am citit, textul lui C. Rogozanu nu reprezintă o zeflemire a chestiunii auto-imunizării celor de la putere, ci arată că – în lipsa enunţării problemei sociale – discuţia rămîne la un nivel de generalitate foarte convenabil continuării mişcării de dezintegrare a societăţii, de care se fac vinovaţi, adesea, chiar unii dintre cei mai vocali “anticorupţi”. Vezi şi: http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/doua-anticoruptii-inexplicabilul-stirbu-101178.html.
    În plus, deşi sînt de acord că este necesară o alianţă strategică cu facţiuni ale societăţii civile oficiale, nu prea văd cu se poate realiza aşa ceva în mod practic, în măsura în care poziţii precum a ta sau a mea, de exemplu, sînt considerate a priori inacceptabile. – Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ieşim în stradă, să protestăm etc., chiar dacă, personal, o fac cu mai mare tragere de inimă pentru a lupta împotriva exploatării cu cianuri la Roşia Montană sau împotriva represiunii de la Pungeşti decît cot la cot cu “staţii de drepţi”.

    • Am citit ultimul articol al lui C. Rogozanu la care faci trimitere si acesta lamureste intr-adevar lucrurile in sensul indicat de tine. Din primul text nu-mi dadeam seama daca zeflemeaua viza doar discursul „statilor de drepti”, ceea ce este foarte bine (evident, genul asta de zeflemea se regaseste din plin si in discursul meu), sau daca viza dincolo de discursul „statilor de drepti” problema in sine (ceea ce nu ar mai fi fost atat de bine). Cat despre alianta cu respectivele factiuni nici eu nu zic mai mult decat zici tu si iti impartasesc sentimentele. Ma refeream strict la iesitul in strada, nicidecum la o alianta politica pe care si eu o conisder imposibila. Mai mult, cred ca impostura trebuie demascata cu fiecare ocazie si, mai mult decat atat, intr-o tara unde in general oamenii au memorie scurta, cred ca nu ne putem astepta la nici o schimbare daca continuam sa-i relegitimam pe cei care s-au compromis, de fiecare data cand se reinveteaza. Si mie imi provoaca greata discursul lui Tismaneanu care pana mai ieri condamna instinctele „pogromiste” ale „pegrei” iar acum spune ca „folosirea gazelor lacrimogene reprezinta un scandal international” (!?). Cu toate astea, cred ca refuzul de a iesi in strada pe motiv ca la protest participa si persoane cu acest gen de discurs reprezinta o eroare tactica care sporeste sansele de succes ale diversiunii pe care o pun la cale respectivii. O data iesiti in strada, nimic nu ne impiedica sa-i facem „urari” lui Ponta care vizeaza si alte probleme decat problema imunitatii parlamentare, sau sa ne facem ca ploua la scandari diversioniste de gen „jos Iliescu” sau „jos Voiculescu (in loc de Basescu), Ponta si Antonescu”. Nu ca as fi vreun fan al lui Iliescu si al lui Voiculescu, dar cred ca e evident caracterul diversionist al scandarilor dat fiind contextul de fata.

  2. Andrei State zice:

    Am citit şi precizarea pe care ai făcut-o pe CriticAtac (http://www.criticatac.ro/24469/estul-se-revolt-dar-cum/#comment-71006) şi mi-e foarte greu să înţeleg ce e de păstrat din Victor Orban. Aveam impresia că analiza – sintetică – pe care ai făcut-o politicii lui Orban se păstra în limitele unei descrieri neutre – da, e adevărat că premierul maghiar aparţine unui viitor pe care să devină prezent, cel în care statele naţionale ceva mai ţanţoşe – şi nu mă refer doar la Ungaria vecină, ci şi la Franţa (vezi ascensiunea recentă a Frontului Naţional) etc. – încearcă să răspundă erorării produse de capitalism/ pieţe printr-o repliere pe vechile strategii de divizare a societăţii: xenofobie, rasism, etnicism, naţionalism ş.a.m.d.; însă, nu, nu-i adevărat că antiausteritatea promovată de Orban are ceva progresist: lăsînd la o parte toate „reformele” ştiute (de la schimbarea constituţiei pînă la militarizarea spaţiului public), ceea ce face guvernarea Orban este să ridice puţin presiunea economică de pe umerii clasei de mijloc fară să intenţioneze nici o clipă să schimbe măcar cu o iotă sistemul economic dominant (real-existent). Pentru a nu mai aminti: 1. că toate acestea se petrec pe spezele claselor sărace, a excluşilor, a minorităţilor etc., avînd de-a face, deci, cu o banală luptă de clasă, şi 2. că celebra politică de antiausteritate marca Orban este nu doar populistă (retorică naţionaist-suveranistă înfumurată, cu efecte nu neapărat grozave), ci şi falsă (se belesc cîteva bănci, fără mari consecinţe, dar se închid nenumărate căi ferate, se introduc taxe şcolare ş.a.).
    Cît despre o posibilă sinteză Orban-Tsipras, asta e o simplă fantezie: nu poţi lua – fără contradicţii majore – doar ce-ţi convine dintr-o ideologie destul de clar configurată şi apoi s-o grefezi pe o alta, la fel de arbitrar decupată. Pe autoritarist-semifascistul Orban şi pe socialistul Tsipras îi despart mai multe lucruri decît îi apropie.
    Eu zic să nu ne jucăm cu fantasma simpatizării lui Orban, cum nu trebuie să avem pic de înţelegere faţă de figuri mizerabile ca Putin sau Marine Le Pen.

    • Draga Andrei, marturisesc ca nu cunosc Orbanismul la detaliu si am discutat in linii mari. In acest sens, ma refeream strict la faptul ca Orban si-a dat intrucatva silinta (in ce masura a si reusit ramane o chestiune de discutat) sa sparga cercul vicios al privatizarii profiturilor si al socializarii costurilor (chestiune pe care n-am prea vazut-o la alti politicieni europeni aflati la putere, cu atat mai putin la cei romani). Fata de politicile lui Orban cu privire la categoriile sociale defavorizate sau minoritati nu manifest nici un fel de toleranta. In acelasi timp, si aici probabil ca ne despartim, nu cred ca asumarea unei identitati nationale si mobilizarea ei in lupta impotriva unui sistem opresiv se confunda automat cu xenofobia sau ca exclude solidaritatea internationala (evident, din punctul asta de vedere, Orban nu este un model ci mai degraba un model esuat). Si cred ca e la fel de gresit sa lasi natiunea pe mana fascistilor precum e sa lasi anticoruptia pe mana „statilor de drepti”. Spun asta cu riscul asumat de a parea fantezist (acuza care, in mod paradoxal, ii vizeaza in general pe oamenii de stanga, si pe care mi-am incasat-o si de la marxisti, si de la legionari, si de la neoliberali) si de a ramane, ca si pana acum, mai degraba singuratic. In acelasi timp astept (asteptam cu totii) si rezultatele concrete ale stangii in lupta cu criza, si ma intreb daca o stanga ceva mai fantezista n-ar putea, tot in mod paradoxal, sa produca rezultate sociale concrete mai consistente decat o stanga dogmatica. In fine, de Tsipras ma despart o serie de chestiuni culturale precum mariajul homosexual si chestiuni conexe, insa n-am facut niciodata un secret din asta. De aceea nu pot sa mi-l asum asa cum nu pot sa mi-l asum nici pe Orban.

      Inchei prin a mentiona ca, in virtutea faptului ca eu privesc politica moderna cu a sa diviziune dreapta/stanga (diviziune in care refuz sa ma integrez) din perspectiva teologico-politica, aici nu se pune problema propriu zis de sinteza (orizontala) intre ideologii politice. Problema se pune, pentru mine, de a opta pentru modelul politic care se apropie cel mai mult de viziunea sociala crestina. Si de aceea imi permit sa decupez si sa fac compozitii fanteziste, pentru ca o fac de sus. Altminteri, de la principiile moralei crestine nu fac rabat nici atunci cand am de-a face cu darwinisti sociali neoliberali sau fascisti, nici atunci cand am de-a face cu stanga secularist-libertara.

      • Alexandru Racu zice:

        Mai revin cu cateva precizari ca sa fiu sigur ca am fost bine inteles. Citatul acesta, care lamureste o serie de probleme ce privesc Biserica Catolica la momentul de fata, lamureste si in ce fel m-am referit eu la sinteza si care este pozitia pe care o consider ca fiind cea consistenta: „Like John Paul and Benedict before him, Francis discerns the continuity between a “throw-away” economy and a “throw-away” view of human life. He sees the deep underlying connection between an economy that highlights autonomy, infinite choice, loose connections, constant titillation, utilitarianism and hedonism, and a sexual culture that condones random hook-ups, abortion, divorce and the redefinition of marriage based on sentiment, and in which the weak—children, in this case, and those in the lower socio-economic scale who are suffering a complete devastation of the family—are an afterthought” http://www.theamericanconservative.com/would-someone-just-shut-that-pope-up/.

        Apoi, mai fac trimitere si la acest articol mai vechi al lui Costi Rogozanu cu privire la nationalism, in care Costi facea o paralela intre Badiou si Orwell. Acesta din urma „ii critica pe socialiştii englezi că vorbesc în fraze sforăitoare împotriva patriotismului, că ignoră această forţă imensă în loc s-o pună la lucru în favoarea lor” http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/romania-s-a-terminat-87831.html. D-aia am dat exemplul lui Gotiu, pentru ca spre deosebire de multi de la stanga care se isterizeaza cand aud de nationalism, omul sustine niste cauze sociale si ecologice si publica la Tact, insa, pe de alta parte, mai zice si de moti, de stramosi, de peisaje mioritice, s.a.m.d., fara ca prin asta sa alimenteze vreun fel de sovinism. Pentru ca stie cum s-o faca si, in plus, stie sa evite clinciurile contra-productive. Motiv pentru care, in ipoteza in care si-ar face o miscare si ar candida, ar fi votat masiv de tabara national-ortodoxa (cu siguranta de factiunea moderata a acestei tabere, care este si cea dominanta) asa cum unul ca Remus Cernea n-ar fi votat in veci, oricate masuri sociale ar da la schimb pe masurile culturale revolutionare. Problema la noi e si ca oamenii tind sa fie foarte crispati, fapt care dauneaza grav climatului public.

        Ai dreptate cu privire la adancirea clivajelor sociale in cazul guvernarii Orban http://hungarianspectrum.wordpress.com/2013/07/12/increasing-poverty-in-hungary/. Si sunt perfect de acord cu Costi atunci cand zice ca „dacă patriotismul ăsta e bun doar ca să orbească inegalitaţile flagrante, atunci e bun de dus la groapa de gunoi a istoriei” (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/romania-s-a-terminat-87831.html). In acest sens, nu spun ca se poate lucra cu orice fel de nationalism, dar spun ca se poate lucra la calitatea nationalismului, in incercarea de a o imbunatati. Iar pentru asta trebuie sa stii sa lucrezi cu oamenii. Daca le infierezi calitatile la pachet cu defectele (asa cum deseori face stanga) nu faci decat sa-i antagonizezi si sa alimentezi focul pe care incerci sa-l stingi. Daca stii sa le recunosti calitatile capeti si autoritatea de a le critica defectele si de a le bate obrazul atunci cand e cazul. In fine, probabil ca trebuia sa ma documentez un pic mai bine inainte de a va „sminti” cu afirmatia respectiva, doar ca textul a fost conceput ca un comentariu scris in graba si doar ulterior a devenit un articol.

  3. Andrei State zice:

    Cred că „diferendul” dintre noi e următorul: tu crezi că există un patriotism/ naţionalism bun, care poate fi nu atît recuperabil teoretic, cît folosibil practic în direcţia unei acţiuni politice progresiste. (Iar un exemplu ar fi discursul lui Mihai Goţiu, un om pe care şi eu îl preţuiesc mult – „centrismul” lui civic şi politic mi se pare foarte bun şi eficient, o dovadă fiind şi impactul practic pe care îl are. mult superior codărilor de stînga sau de dreapta ale protestelor, adesea exasperant de sectare. De acord cu tine şi că un tip ca Remus Cernea nu este frecventabil – ba chiar ineficient şi incoerent -, ceea ce-l face adesea neprizabil şi la stînga: eu nu aş vota cu el pentru că susţine doar revendicări culturale, care, indiferent dacă sînt sau nu juste, rămîn într-un teritoriu ornamental, fără impact asupra chestiunilor universal relevate, adică economice şi sociale.) Eu cred că deşi un asemenea patriotism/ naţionalism este teoretic posibil, practic acest lucru nu ne duce prea departe – dat fiind că filtrările publice ale unui astfel de discurs sînt unele pe filieră interbelică şi, foarte adesea, ceauşistă. Eu unul nu am auzit prea multe variante incluzive (inspirate, bunăoară, de patriotismul republican francez sau de patriotismul constituţional german), ci mai degrabă isterii şovine. La fel, teoretic, da, ai dreptate, trebuie să ştii să lucrezi cu oamenii etc., însă acesta e un lucru al naibii de greu, iar în ultima vreme îndemnul aceasta a devenit un simplu slogan pentru a acuza stînga de îndepărtare de popor, neînţelegere a României profunde, supericialitate, hipsterism etc. etc. – Şi, nu în ultimul rînd, ideea aceasta nu face decît să flateze (narodnicist) „instintele sănătoase” ale poporului/ oamenilor simpli. Ştiu că stînga locală are o mulţime de probleme, că adesea a reacţionat prost (impulsiv şi necontrolat), însă adesea acest lucru s-a datorat şi unor provocări idioate, forţînd-o să replice unilateral şi generalizator. Asta e! Lucrăm cum putem, cu ce avem, în cazul meu cu doză serioasă de pesimism.

    • a) „Eu unul nu am auzit prea multe variante incluzive ci mai degrabă isterii şovine…pe filieră interbelică şi, foarte adesea, ceauşistă” – de acord cu tine: avem o problema la care e de lucrat.

      b) „da, ai dreptate, trebuie să ştii să lucrezi cu oamenii etc., însă acesta e un lucru al naibii de greu” – din nou sunt de acord cu tine, dar asta e, greu, usor, mergem inainte.

      c) In ceea ce priveste narodnicismul, cred ca instinctele sanatoase ale poporului trebuie apreciate si cultivate iar cele nesanatoase trebuie tratate. Pe de alta parte, desi exista intr-adevar riscul sa cadem in demagogie, iar idealizarea necritica a poporului este, in ceea ce ma priveste, intai de toate neortodoxa (exista chiar o critica solida a parintelui Florovsky la adresa susrselor slavofile ale narodnicismului in „Caile Teologiei Rusesti”), pe de alta parte, nici nu cred ca putem sa reducem la simpla demagogie populist-narodnica genul acesta de critica la adresa stangii (care deseori vine din partea unor oameni autodeclarati de stanga). Cred ca lucrurile trebuie analizate in mod nuantat de la caz la caz. Ma rog, venind din Ottawa, care e la granita cu Quebecul, sunt familiarizat cu nationalismul de stanga si cu conflictele interne ale stangii generate de aceasta problema.

      d) Despre provocari idioate ce sa mai vorbesc. Dumnezeu cu mila! Iti impartasesc si pesimismul. Dar cand vine vorba de pesimism mie imi place sa citez indemnul lui Gramsci: „pesimism al ratiunii, optimism al vointei”.

  4. SSAT zice:

    “Eu unul nu am auzit prea multe variante incluzive ci mai degrabă isterii şovine…pe filieră interbelică şi, foarte adesea, ceauşistă”

    Pai, pana si alea care nu sunt „isterii sovine” sunt imediat puse la zid. De unde sa auziti daca sistemul se autoreproduce izoland orice nationalism pozitiv si apoi promovand oameni care pot spune – chiar si cu buna-credinta – ca nu au auzit niciodata de vreun nationalism pozitiv?

    GDS a polemizat ani de zile doar cu Vadim si cu Becali. Orice om de dreapta/nationalist/conservator care nu era de soiul lui Vadim/Becali era fie acuzat ca e vadimist/becalian/ceausisto-legionar, fie ignorat.

  5. Donkeypapuas zice:

    @Andrei State
    „Eu cred că deşi un asemenea patriotism/ naţionalism este teoretic posibil, practic acest lucru nu ne duce prea departe – dat fiind că filtrările publice ale unui astfel de discurs sînt unele pe filieră interbelică şi, foarte adesea, ceauşistă.”

    Nu puteţi introduce într-o analiză interbelicul fără a face trimitere la realităţile sec. XIX. Acolo este cheia multor probleme ce s-au pus în România interbelică şi fără de care nu puteţi înţelege nici „dreapta” şi nici „stânga”. Abordarea necritică a modelelor de analiză importate – ca un pat al lui Procust – din Occident (sau din altă parte, dacă preferaţi) riscă să vă ducă la un splendid eşec. Un asemenea model de import a fost, în epoca interbelică la care faceţi referire, kominternismul. În zilele noastre avem, din nefericire pentru ei, destui practicanţi ai ideilor politice ciudat de asemănătoare cu ale celor ce-şi făceau veacul la hotelul Lux din Moscova. Neokominternişti îi numesc eu. Doar că au schimbat steagul roşu cu cel albastru, iar steluţa nu mai este galbenă. Dar de unde fervoarea vechilor kominternişti? Cheia, aşa cum am spus, este – şi în cazul lor – tot secolul XIX şi sistemul drăcesc (alt cuvânt nu am) din Rusia ţaristă vecină. Citiţi „În preajma revoluţiei” a lui Stere şi o să-mi daţi dreptate (sau poate nu!). În mod sigur o să observaţi în schimb că şi ei s-au lovit de implacabila „problemă naţională” care îi privea pe băştinaşii din Basarabia.

  6. Mihai zice:

    Cred ca e prima incercare mai clara a unui ortodox stangist de a lua in serios niste tematici altfel ocolite in mediile de stanga. Gunoiul nu mai trebuie ascuns sub pres in numele unui bine mai mare. E un inceput timid, dar merita felicitari!

  7. DCC zice:

    „Fiecare intelege ce vrea sau ce poate. Din nefericire, constat ca marea majoritate a oamenilor este incapabila sa gandeasca altfel decat in logica opozitiilor binare si a lui “reductio ad Hitlerum”.”
    Cu riscul sa fiti improscat cu pietre aruncate de pe diverse bloguri , va rugam sa fiti mai explicit cu cele afirmate mai sus.

    • E simplu. Eu am afirmat in articolul meu ca avem de-a face cu coruptie sistemica (marea coruptie) care necesita schimbari sistemice si cu coruptie in sistem (mica coruptie) care si ea ne afecteaza negativ viata, chiar daca nu la fel de mult ca prima, si care se poate rezolva in cadrul sistemului. In replica la stangismele infantile, mai adaug si faptul ca nu vad cum am putea schimba sistemul (evident, cu unul mai bun) daca nu suntem in stare sa rezolvam ceea ce se poate rezolva in cadrul sistemului (sau cel putin sa contribuim dupa puteri la rezolvarea acestor probleme). Nu vad cum ar putea sa fie un bun primar unul care nu este in stare sa-si faca curat in casa. In plus, nu vad (nu mi s-a dat nici un argument solid) de ce a te ocupa si de micile probleme din sistem (sau macar a le recunoaste ca atare, ca probleme reale) trebuie sa te deturneze musai de la abordarea marilor probleme, problemele sistemice. Ei bine, in replica la spusele mele (rastalmacite sau doar deconstruite cu osardie), o gramada de comentatori (printre care si comentatorul caruia i-am raspuns prin comentariul pe care l-ati redat aici) mi-au reprosat faptul ca eu recunosc doar primul tip de probleme (altfel spus, nu recunosc adevaratele probleme) si ca, din moment ce se intampla sa spun si eu ceva ce spun Neamtu si Tismaneanu (cu toate ca eu spun mult mai multe decat spun ei si am criticat in mod explicit modul redctionist si diversionist in care acestia din urma abordeaza problema), pozitia mea poate fi echivalata cu a acestora din urma pentru ca tot ce spun astia trebuie sa fie musai fals (adica reductio ad Hitlerum). Asta de parca exista sau ar putea exista minciuna in forma pura. De parca minciuna nu este intotdeauna o jumatate, un sfert, trei sferturi, etc. de adevar.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s