Dezvrăjirea capitalismului şi întortocheata cale de la inimă la minte şi înapoi

În 1992, an în care prin intermediul editurii Humanitas cititorii români îl descopereau pe Friedrich Hayek, un preot şi teolog catolic, François Rouleau, scria următoarele : « pe cât de mult s-a străduit lumea sovietică să facă în trecut o caricatură a lumii liberale, pe atât astăzi lumea ex-sovietică riscă să idolatrizeze lumea liberală ». « Acest mod », continuă autorul, « de a adopta liberalismul ca soluţie la toate problemele…aproape echivalează cu a face din el o nouă ideologie ». « Or liberalismul » – susţine autorul, care se referă la acea tradiţie, mai degraba tristă si anxioasă, a liberalismului politic francez[1] – « este în primul rând un pragmatism : superioritatea sa asupra ideologiei constă tocmai în a se recunoaşte drept o doctrină mereu revizuibilă, mereu de revizuit, mereu de criticat. Această atitudine e la antipozii mentalităţii ideologice…Problema nu se reduce schimbând formula politică (chiar dacă acest lucru este indispensabil) ; ea constă în schimbarea mentalităţii », în întoarcerea de la « mentalitatea de demiurg (cea a ideologului)…la real, la modestia şi respectul faptelor şi al istoriei. Pervetirea ideologică a liberalismului e pericolul care-i ameninţă pe oamenii modelaţi de ideologie »[2].

Mi-am adus aminte de acest pasaj citind emoţionantul articol confesiune publicat recent pe platforma Criticatac de către doamna Maria Cernat. Amintindu-şi de modul în care şi-a petrecut « sfârşitul lumii » (ca să parafrazez titlul filmului regizat de Cătălin Mitulescu) în decembrie 1989, autoarea declară că, « pentru iluziile copilului care a trăit cu atâta entuziasm Revoluţia », « cel mai trist » este faptul că « au venit tocmai acei monştri pe care ideile în care credeam atunci cu ardoare i-au creat ». Autoarea se referă la investitorii americani, asteptaţi ca nişte eroi eliberatori şi civilizatori, dar care s-au dovedit în cele din urmă a fi nişte prădători[3].

Maria Cernat descrie drama idealistului prins în mrejele ideologiei. Şi din acest punct de vedere, tragedia istoriei se repetă. De o experienţă de acelaşi tip, doar că, evident, incomparabil mai traumatică, au avut parte şi idealiştii de la 1789 care au sfârşit sub ghilotina lui Robespierre, şi idealiştii de la 1917 care au sfârşit în lagărele de exterminare staliniste. Iar comunismul poartă mare parte din vina pentru rătăcirile Mariei Cernat şi ale multora din generaţia noastră.[4] Nu doar – explicaţia clasică – pentru că ne-a lăsat drept moştenire o clasă conducătoare de extracţie comunistă, ci şi pentru că ne-a lăsat drept moştenire un anume mod de a gândi. Paradoxul e că entuziasmul infantil faţă de capitalism de după 1989, nu poate fi separat de felul în care comunismul i-a tâmpit pe români înainte de 1989. Tocmai faptul că înainte de 1989 românii nu cunoşteau Occidentul, ci doar felul în care acesta le era prezentat de propaganda comunistă – altminteri atât de anostă dacă e să o comparăm cu sclipitoarele reclame şi produse care se furişau periodic în ţară din lumea de dincolo de cortină, şi care constituiau cel de-al doilea mod (modul ispititor), de cunoaştere a Occidentului-, explică uşurinţa cu care românii au căzut pradă unui alt tip de propagandă simplistă (propaganda neoliberală şi cea neoconservatoare), de îndată ce propaganda comunistă a fost complet discreditată, din nefericire, la pachet cu o serie de autori pe care mai nimeni nu i-a citit de fapt, nici înainte, nici după 1989[5]. Obişnuiţi cu perspectiva reducţionist-denigratoare asupra Occidentului pe care le-o servea maniheismul ideologic comunist, aşa cum era de aşteptat, românii educaţi (mai informaţi decât talpa ţării care a îndurat pasiv ambele inginerii sociale la care a fost supusă, deşi, după cum s-a văzut, nu suficient de informaţi) au virat către idolatrizarea necritică (şi deci profund neoccidentală) a unui Occident mitologizat, un Occident fără istorie şi fără tensiuni sau contradicţii interioare. Rezultatul concret al reprezentării mitologic-publicitare a Occidentului a fost faptul că, ani buni după 1989, Occidentului real i-au fost împlinite toate solicitările, inclusiv cele mai neruşinate, cultivându-se în plus sentimentul că tot solicitantul era cel care îi făcea un favor civilizator prestatorului de servicii.

În ultimii ani ai vechiului regim, pe măsură ce comunismul devenea tot mai insuportabil, şi pe măsură ce impotenţa minciunii comuniste era dublată inevitabil de intensificarea coerciţiei, creştea şi râvna viitoarei mici burghezii autohtone şi a viitorului proletariat post-industrial de a dovedi că sunt mai occidentali decât occidentalii. Iar a fi mai occidental s-a redus, în toţi aceşti ani, la a fi mai capitalist, mai privat, mai dereglementat, mai antisocial, mai nemilos[6], mai calvinist „decât Papa”. Deoarece ni s-a indus în toţi aceşti ani ideea falsă că există o esenţă a civilizaţiei occidentale, şi că acea esenţă ar fi fost reprezentată tocmai de atributul care a polarizat lumea vestică şi cea răsăriteană în timpul Războiului Rece, anume capitalismul, uitându-se că, deşi aplicat (unde altundeva?) tot în Est, comunisul fusese inventat tot în Vest. Traumatizată de experienţa comunistă, România a întâmpinat globalizarea prădalnică cu garda jos. Am putea face analogie cu acele situaţii în care părinţii vor să-i ferească pe copii de anumite rele prin metoda izolării ermetice, iar rezultatul este că, de îndată ce scapă de sub control, taman pe alea le fac, asta dacă n-am şti că, în cazul elitei conducătoare de dinainte de 1989, nu vorbim de părinţi ultraprotectivi, ci de nişte tătuci care căutau să-şi menţină privilegiile prin strategia izolării de adevăr a celor pe care îi conduceau. Sau, altfel spus, prin strategia tâmpirii prin ideologizare, de pe urma căreia în mare parte au profitat, alături de hulpavul capital occidental, tot ciocoii mari şi mici care, la vremuri noi, au îmbrăcat haine noi.

Însă cu toate acestea, odată intraţi într-un sistem liberal (iar aici trebuie să recunoaştem şi aspectele pozitive ale apartenenţei la lumea occidentală), captivitatea minţii nu putea să se prelungească la nesfârşit. Şi asta nu doar datorită crizei economice prin care trece sistemul care triumfa în 1989, ci şi datorită faptului că, în ciuda tuturor obstrucţiilor cauzate de poziţiile de putere ale mogulilor mediatico-intelectuali postdecembrişti, libertatea de gândire dobândită în 1989 trebuia, mai devreme sau mai târziu, să-şi dea roadele. Altfel spus, în mod paradoxal, fisurarea monopolului neoliberal instaurat la nivel local după 1989 se datorează atât victoriei liberalismului politic cât şi crizei liberalismului economic care a stimulat actuala reflecţie critică anticapitalistă. Sigur, la nivel social, trezirea aceasta este un proces în desfăşurare, şi mulţi vor spune că ea are loc prea târziu, când s-a distrus mai tot ce se putea distruge. Alţi vor spune că mai devreme nu ar fi putut să aibă loc. Oricum ar fi, se pot vedea, într-adevăr, cu ochii liberi, efectele concrete ale faptului că Editura Tact a tradus Marea Transformare de Karl Polanyi la douăzeci de ani după ce Humanitas a tradus Drumul către Servitute de Hayek. În lupta globală dintre asupriţi şi asupritori, România a boxat timp de douăzeci de ani cu garda jos, sau, mai bine spus, a încasat lovituri ca baba oarba, legată la ochi tocmai de cei care se presupunea că ar fi trebuit să o ajute să treacă strada. Am avut aşadar douăzeci de ani de Hayek fără Polanyi, adică de pseudo-occidentalizare intelectuală prin decupaj ideologic. Rezultatul? Aservirea faţă de interesele neocoloniale ale capitalului occidental.

Nu ştiu dacă e sau nu prea târziu pentru a schimba macazul. Nu cred că e prea târziu. Dar chiar dacă uneori e prea târziu ca să câştigi războiul, niciodată nu e prea târziu ca să lupţi, şi să ieşi din arena istoriei luptând. Oricât de târziu ar putea să pară, luptele începute trebuie continuate până la capăt. Şi, aşa cum am spus-o şi în alte ocazii, reorientarea spiritului civic într-o direcţie antineoliberală nu reprezintă o abandonare a idealurilor anului 1989, aşa cum ar vrea să sugereze cei care au îmbătrânit în relele băsismului, şi cu atât mai puţin o încercare de întoarcere la vechiul sistem (pe care aproape toţi care îl deplâng astăzi îl injurau în 1989, şi cu siguranţă l-ar înjura din nou în ipoteza, altminteri absurdă, că ne-am întoarce la realităţile cotidiene ale anului 1989), ci o continuare a luptei începute atunci, însă cu un nivel mai ridicat de constiinţă politică, nivel la care nu se putea ajunge decât în timp. Fireşte, în funcţie de condiţii, dar (să nu uităm) şi de oameni, acest ritm de dezvoltare a constiinţei poate fi mai rapid sau mai lent. În plus, sunt unii care, dată fiind poziţia lor privilegiată sau relativ privilegiată în sistem, au tot interesul să persiste în autoamăgirea cu privire la natura sistemului, adică în credinţa că sistemul este echitabil şi doar leneşii sunt cei care nu profită de pe urma lui, aşa cum o fac corporatiştii tineri, frumoşi, harnici şi deştepţi. Aceştia sunt sufletele candide, capitaliştii idealişti (dacă a mai putut cineva să pomenească o astfel de aberaţie dezgustătoare), chiar cu accese periodice de fanatism, care, în adâncurile sufletului lor prea puţin sau prea prost sondat, îşi doresc să aibă parte nu doar de beneficiile sistemului ticăloşit (cum adică ticaloşit, vor răspunde intrigaţi, dacă e pe bază de contract intre privaţi?) ci, la pachet cu acestea, şi de beneficiul unei constiinţe împăcate cu sine. Mai sunt şi tătucii care ştiu cum merge treaba, dar care au tot interesul să-şi păstreze ştiinţa pentru ei, hrănindu-i pe cei din prima categorie cu minciuni nobile cu privire la Occidentul mitic şi lenea proverbială a românilor. Şi mai sunt şi orgoliile celor ataşaţi narcisist de ideile pe care le-au generat, sau prin care au făcut doar carieră apostolică, dar care au picat testul realităţii; orgoliile intelectualilor care şi-au fundamentat identitatea publică pe premisa că poporul e prost şi ticălos iar ei, apostolii curaţi ai Occidentului curat, sunt chemaţi să-l lumineze şi să-i facă morală. Şi care n-ar putea să recunoască în veci că, în simplitatea lui, poporul care striga „nu ne vindem ţara”, era cel puţin pe alocuri, şi în mod intiuitiv, mai filozof decât filozofii. Mai mult, care n-ar putea să recunoască faptul că, aşa cum zicea Dostoievski, oricât de păcătos ar fi poporul (sau ce a mai rămas din el după ingineriile sociale la care a fost supus de către despoţii luminaţi), mintea lui, spre deosebire de cea a elitelor, „nu e bifurcată în asemenea măsură încât să preţuiască, în mod concomitent, atât o idee nobilă cât şi antiteza ei abjectă”[7]. În fine, mai sunt şi cei, din ce în ce mai numeroşi, precum Mihai Giurgea. La ei, cinismul nu se manifestă ca „minciună nobilă” ci ca transparenţă neruşinată. Ca atare, convinşi de faptul că „nu există alternativă la sistemul capitalist şi la competiţia liberă”, şi că „orice încercări de a găsi o cale călduţă de mijloc între risipa socialistă şi lăcomia capitalistă, sunt de o naivitate falimentară”, aceştia au curajul sa spună că „lăcomia este bună” şi să ne îndemne să fim „lacomi, puternici şi bogaţi” şi „să nu ne jenăm de asta”[8]. Pentru aceştia din urmă, acumularea primitivă de capital reprezintă cea mai bună dovadă de anticomunism, anticomunistul desăvârşit fiind cel care restabileşte libertatea junglei şi profită pe deplin de ea. Însă devoalând capitalismul[9], domnul Giurgea expune inevitabil şi natura penibilă şi greţoasă a alianţei dintre idealismul anticomunist al elitei intelectuale de dreapta şi primitivismul neoliberal  (barbaria civilizată) căruia i se adaugă aroma locală specific băsistă. Pe lângă asta, servit « pe pâine », capitalismul în varianta Giurgea ne forţează să conştientizăm faptul că idealismul anului 1989 a pierit undeva pe drum, şi că nu poate renaşte decât ca anticapitalism[10]. Pentru că în 1989, într-un gest care nu are nimic de-a face cu raţionalitatea economică care îl defineşte pe homo oeconomicus liberal sau marxist, (sau, mai precis, o infirmă), cei slabi, săraci şi altruişti au înfruntat cu mâinile goale tancurile celor lacomi şi puternici, şi care, prin ulterioara acumulare primitivă de capital au devenit astăzi mult mai bogaţi decât erau atunci. Pentru că în 1989 nu s-a strigat « privatizare », ci « libertate » şi, oricât de dezorientaţi ar fi putut să fie unii la momentul istoric respectiv în privinţa mijloacelor prin care se trece de la totalitarism la o societate decentă, nu eliberarea forţelor prădalnice ce duce la înrobirea a naţiuni întregi au invocat-o cei care strigau « vom muri şi vom fi liberi »[11]. Ci libertatea care se justifică prin finalitatea ei dreaptă şi nobilă.

În încheiere, trebuie insistat asupra faptului că maturitatea nu te împiedică să fii idealist, ci doar te eliberează de falsele idealuri şi te ajută să identifici mai bine mijloacele prin care adevăratele idealuri pot fi realizate, în măsura în care este posibil. Oricât a fost de obstrucţionată în dezvoltarea ei de către mogulii intelectuali şi mediatici, libertatea de gândire şi de exprimare a gândirii câştigată în 1989, la care se adaugă efectele pozitive (sunt şi efecte negative) ale revoluţiei informaţionale, este cea care ne oferă astăzi posibilitatea de a judeca lucrurile mai limpede decât în anii ‘90 ; nu doar retrospectiv, ci şi prospectiv, în vederea abordării problemelor concrete cauzate de actualul sistem economic, şi la nevoie (posibilitate care nu poate fi exclusă), chiar în vederea înlocuirii lui. Nu maturizarea, ci ticăloşirea te împiedică să fii idealist (ceea ce nu-i totuna cu a fi naiv ; la fel cum a fi realist nu-i totuna cu a fi cinic). Nu sunt de acord cu acea vorbă de duh, cu origini incerte, potrivit căreia cine nu este de stânga până la treizeci de ani nu are inimă, iar cine este de stânga şi după treizeci de ani nu are minte. Nu doar pentru că dreapta postdecembristă s-a dovedit a fi, în mare parte, atât de stupidă. Ci deoarece cred că inima omului trebuie să rămână de stânga, pe tot parcursul vieţii, sporind în iubire şi conferind acestei iubiri o dimensiune tot mai universală, în timp ce mintea trebuie să sporească în continuu în dreapta socotinţă. Marea problemă a României postdecembriste este că paradigma economică şi culturală care s-a impus după 1989 formează tot mai mulţi oameni cu inimă de piatră şi minte de tinichea. Dezvrăjirea capitalismului nu are de ce să ducă la pierderea « copilului din noi ». Dimpotrivă. Copilul de atunci a trăit adevărul pe care adultul de-abia astăzi îl înţelege în întreaga sa dimensiune, sau, mai bine spus, îl înţelege mai bine decât l-a putut înţelege copilul. Căci oricât de mult ar spori mintea omului în înţelepciune, niciodată nu poate să o cuprindă pe toată (de aici şi necesitatea de a fi moderat şi responsabil în politică, contrar spiritului ideologic). Dar adevărul pe care mintea nu-l poate cuprinde niciodată pe deplin, inima îl poate trăi oricând în mod nemijlocit.


[1] Şi care se deosebeşte de tradiţia liberalismului anglo-american, mult mai triumfalistă şi mai auto-suficientă. Observaţia îi aparţine domnului profesor Daniel Tanguay.

[2] François Rouleau, Vulturul bicefal şi cele doua săbii, în Gândirea Socială a Bisericii, volum editat de Ioan I. Ică Jr. şi Germano Marani, Deisis, Sibiu, 2002, pp. 349-350 (Articolul a apărut pentru prima dată în Communio, XVII, no. 6 (noiembrie-decembrie 1992), p. 37-50.

[4]În parte şi a mea, cu menţiunea că, deşi într-o anumită perioadă a vieţii, în linii mari (şi cu rezerve faţă de versiunile extreme), am luat de bune teoriile neoliberale – la rigoare, aproape numai asta se preda în Facultate -, nu am crezut în ele cu fervoarea sufletească a comunistului sau a legionarului. Asta probabil şi datorită faptului că perioada studenţiei a fost şi perioada convertirii, fapt care făcea ca fervoarea mea sufletească să se îndrepte către creştinism. Pur şi simplu le priveam ca pe nişte teorii cu privire la modul în care funcţionează economia, care au fost confirmate de verdictul istoriei, şi cu asta basta. Însă dacă de aceste convingeri m-am dezbărat relativ uşor, pentru că, repet, nu le pusesem vreodată la suflet, am avut încă de pe atunci convingerea, pe care mi-am păstrat-o până astăzi, că adevăratele probleme ale societăţii sunt problemele de natură moral-religioasă, şi, pe cale de consecinţă, chiar dacă o bună organizare a economiei este de dorit, « soluţiile », în sensul adevărat al cuvântului, transcend sfera economiei fiind, evident, de aceeaşi natură ca şi problemele.

[5] Cu excepţia unora ca Vladimir Tismăneanu. Dintr-un comentariu postat de către doamna Maria Cernat, aflăm faptul că aceasta din urmă „şi-a dat seama că ceva e foarte în neregulă”, în momentul în care o colegă de-a dânsei era să fie dată afară de la doctorat „de domnul profesor Liiceanu pentru că voia să facă o teză de doctorat despre Herbert Marcuse” (http://www.criticatac.ro/24313/confesiunile-unui-mic-fost-liberal/#comment-69124). Interesant e că domnul Liiceanu nu pare să aiba deloc o problemă cu faptul că preşedintele Traian Băsescu a pus în fruntea comisiei de condamnare a comunismului tot pe cineva care şi-a făcut doctoratul pe Herbert Marcuse. Dimpotrivă. Fapt cu atât mai straniu cu cât domnul Liiceanu a declarat recent, într-un interviu cu Vlad Mixich, că dânsul nu crede în pocăinţă. Iar dacă Vladimir Tismaneanu nu a făcut nimic rău, conform criteriilor domnului Liiceanu, neavând deci motiv să se pocăiască, atunci înseamnă că ar trebui să se pocăiască domnul Liiceanu pentru abuzul în serviciu căreia era să-i cadă vicitmă sărmana studentă. Oricum ai lua-o nu-i dai de cap.

[7] Fyodor Dostoyevsky, The Diary of a Writer, translated by Boris Brasol, New York, Octagon Books, 1973, Vol. 2, p. 702.

[9] Aşa cum o face Marx în Manifestul Partidului Comunist: „Burghezia a desfiinţat, pretutindeni unde a ajuns la putere, toate relaţiile feudale, patriarhale, idilice. Ea a rupt fără milă pestriţele legături feudale care-l legau pe om de „superiorul său firesc“ şi nu a lăsat altă legătură între om şi om decît interesul gol, decît neîndurătoarea „plată în bani peşin“. Ea a înecat fiorul sfînt al extazului pios, al entuziasmului cavaleresc, al sentimentalismului micului burghez în apa îngheţată a calculului egoist. Ea a făcut din demnitatea personală o valoare de schimb şi în locul nenumăratelor libertăţi dobîndite şi chezăşuite de hrisoave ea a pus unica libertate, lipsită de scrupule, a comerţului. Într-un cuvînt, ea a pus, în locul exploatării voalate de iluzii religioase şi politice, exploatarea deschisă, neruşinată, directă şi brutală” (http://www.marxists.org/romana/m-e/1848/manifest/c01.htm).

[10] Sau doar ca antineoliberalism, în măsura în care este posibil, pe termen lung, un capitalism reglementat şi cu faţă umană, chestiune asupra căreia refuz să mă pronunţ întrucât nu mă simt suficient de competent.

[11] “Singurul om mai prost decât cel care moare pentru a-şi apăra nivelul de trai”, scria Russell Kirk în contextul Războiului Rece, “este cel care moare apărând nivelul de trai al altuia” (Russell Kirk, A Program for Conservatives, Henry Regnery Company, Chicago, 1954, p. 141). Kirk sublinia astfel faptul că mobilizarea societăţii americane în lupta împotriva comunismului depindea tocmai de acel capital moral pe care abundenţa materială generată de capitalismul american nu doar că nu îl întărea dar, mai mult, îl ameninţa cu erodarea. Fireşte, de-a lungul istoriei, mulţi idealişti (printre care şi un mare număr de americani) au fost convinşi să accepte sacrificiul suprem de către nişte elite care i-au prostit. Un idealist poate fi prostit. Dar nu poate fi „capitalist pe pâine”, fără alte ingrediente. Exceptând cazurile în care ajung într-o stare de mizerie materială într-atât de mare încât nu mai au efectiv nimic de pierdut, oamenii sunt dispuşi să-şi rişte viaţa doar în măsura în care sunt mobilizaţi de un ideal moral.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la Dezvrăjirea capitalismului şi întortocheata cale de la inimă la minte şi înapoi

  1. Diseara in strada. Dupa cele patite de jurnalistul Mihai Gotiu, si dupa actiunea jandarmeriei de azi noapte, e clar catre ce fel de regim se indreapta Romania. Daca pe Ceausescu l-au impuscat pe 25 decembrie, pe romanii care isi apara terenurile i-au saltat si maltratat a doua zi dupa 1 decembrie. Astia s-au spart ieri in defilari patiotice ca sa ne arate cat de puternic e aparatul represiv al statului aservit mafiei internationale si indreptat impotriva romanilor. http://www.vrn.ro/chevron-si-jandarmeria-au-pornit-in-toiul-noptii-un-nou-asalt-la-pungesti

  2. Alexandru, ma bucur sa-ti fi descoperit blogul.

    Vad ca te ocupi de reasezarea gandurilor pe locurile lor, exercitiu pe care romanii il fac cu mare intarziere. De fapt, elita romaneasca a tinut sistematic gandurile intr-o stare precara, romanii destepti si inimosi fiind mai degraba oile ratacite, recuperate in cel mai bun caz la ceva timp dupa…

    Noi, cei dela Grupul Prospectiv, ne uitam si la ce pasi s-ar putea face in viitorul apropiat. Te-a tentat vreodata gandul asta? Cum ai vedea Romania operand in sistemul mondial?

  3. Ghita Bizonu' zice:

    Esti prea bland si idealist. Inevitabil si prea tanar …
    Propaganda PCR ajunsese ceva .. ceva de rahat. Contrazicea flagarant realitatea si devenise de fapt “te pup in cur Conducator iubit” (a se revedea “Conbducator” zis prima data prin 74-75 .. care m0a facut sa injur idiotii de la Radiuoa care nu stiua ca Cantonescu fusese Conducator al Statului National-Legionar). Nu o maio asculta nimeni.
    Insa era propganda facuta de Europa Libera. Care in anii 80 era asculatta cam d etoata lumea (eu nu si nu din “convingeri comuniste” ci doar ca ma satrurasem de propganada. Ins ama primit sfaturi de la un propaganbdist P_CR cum sa priund mai bine Europa Libera!! Da toti ascultau!!!)
    Cat despre omânii educaţi mai informaţi decât talpa ţării.. mai lasa-ma. Erau si sunt si azi complet imbecili. Informatia lor tinea mai degraba de cum se consuma in Vest decta cum se produce in vest. Si in 1990 au doriety sa obtina o societate inalt asistentiala m(preucm Franta, Canada ) pe baza unor practictici thacherist-reganiene. “Informarea” lor mai tinea si de aruncatu unor pastile despre nu stiu ce teorii literar-artistice (asa cum ii arde pe critiocastii “Arta” ) . Daca le pica in mana sa zicem un Paris Match citeau barfa da niciodata articolele politice!!! (Stiu … am avut o “sursa” ptr Paris Match si le dadeam si ;latiora sa se uite prin el)
    SI ptr final. Dupa parerea mea (absolvent de liceu, de facultate) neamator , nestiutor si necititor de fiolozofeala (da intre 1970-1995 mare cititor de presa si mai ales franceza) este o legati8ra introseca intre Marcuse si scoala aia de la Frankfurt si libertarianism. Adica libertarieneii sunt fosti stangisti etremisti care au banadonat “nationalizarea” in favaorea “privatizarii” si de aici sucesul lor la public : ei vand “revfolutia” pura si dura!!
    Oar Piata Universitatii mi se parea ca ar fi o reeditare damboviteana a 68’ului parizian (am zis mare cetotor de presa franaceza. Si lieratura direct in franceza – cand o prindeam. Crede-ma un deceniu s-a scris si rescris in Franta despre 68. )
    Cat despre cei care doreau unele tranformai ca sa devina ei noii burjui imi permit sa iti dau linu asta http://vremea.forumgratuit.ro/t115-sfarsitul-revolutiei-socialiste-are-loc-in-anii-basesti

    Astea nu sunt critica tovaraseasca ci sa zicem completari din patea unuia care in 89 avea 37 de nai adica era matur … In rest de cord cu tine

    • Pai poate nu m-am facut suficient de bine inteles. Fireste ca propaganda respectiva n-o mai credea nimeni la finele anilor 80′, si ca pe masura ce o propaganda este tot mai putin crezuta creste si autoritarsimul politic fatis si servilismul asociat cu acesta. Am spus asta. Dar eu n-am vorbit de continut. Ci de forma. Adica de modul de a gandi realitatea politica in termeni ideologici, maniheisti si reductionisti, pe fondul lipsei accesului la informatie. Or ma tem ca modul acesta precede si depaseste cu mult perioada de dezvrajire a epocii de aur (la fel ca si in cazul atitudinii servile), si ca inevitabil acest mod de gandire simplist a fost exploatat de propaganda neoliberala de indata ce propaganda comunista si-a epuizat resursele. Asta explica si imbecilitatea categoriei despre care vorbesti pe care eu n-am negat-o. Pentru ca daca ai acces la informatii la care talpa tarii nu are acces, asta nu inseamna ca esti si capabil sa procesezi informatia la care ai acces. In sensul acesta am spus ca erau mai informati, stiind bine ca exista cretinism cu diploma (eu ma lovesc de el foarte des) care este si mai ridicol si mai nociv decat ignoranta omului de la tara. De aceea si Joseph de Maistre spune ca, acela care nu intelege deloc, intelege mai bine decat acela care intelege prost. Cretinizarea prin ideologizare nu este o caracteristica a societatii traditionale ci un pericol care ameninta societatea moderna.

      Cat despre legatura dintre scoala de la Frankfurt si neoliberalism ea este una fireasca, intrucat liberalismul economic este consecinta fireasca a liberalismului cultural, si nu esti primul care scoate in evidenta aceasta legatura. In acest sens iti recomand un documentar foarte bun intitulat The Century of the Self (il gasesti pe youtube) in care se arata cum a fost Reagan votat de copiii revolutiei sexuale.

      Foarte buna observatia ca isi doreau stat al bunastarii sociale avand impresia ca acesta se construieste prin politici neoliberale, cand de fapt era tocmai invers: statul bunastarii sociale a fost produsul socialismului cu fata umana (sau altfel spus al social democratiei) de care ei nu mai voiau sa auda nimic, chipurile pentru a demonstra ca sunt buni occidentali (cei mai buni!). Ca prostii care au ajuns la spartul targului, sau care se bucura ca au prins trenul dupa care au fugit, fara sa stie ca trenul in care s-au suit merge de fapt in sens opus celui in care credeau ei ca merg.

    • Ghita Bizonu' zice:

      Te-ai facut bine inteles.
      Insa ti-am zis observatiile mele personale. Sunt nasdcut in 52 .. deci 30 de ani in plus. Asta nu inseamna decat ca am vazut unele lucuri “in direct” (inclusiv sa apuc pe Ozon si Dobrin printu din Trivale in plina glorie)
      Sa iti zi ceva care poa te socheaza : intelectualitatea noastra este a-politica. A da vorbeste despre politica insa la modul “intelctual” si este mai degraba “credincioasa” unei formule la moda.. si crede in cargo-cult. Ea vrea sa faca “cultura” si din asta sa ii iasa mercedesul. Sau sa “dea semnale” ca sa primeasca … Si se fereste ca dracu de tamaie sa gandeasca cu capul propriu. Avem ziaristi care nu citesc presa, avem politologi care vorbesc aiurea (zilele trecute il auzeam pe Cretinian Parvulescu. Doamne si asta e profesor la (ne)Stiinte Politice?!) Adica pe sleau ei nu cauta informatia primara .. ei repeta ce zic “autorii cu autoritate” . Refuza informatia ca nu le place (de ex idiotii au refuzat sa creada ca in 1990 si SUA erau in criza. ) Ce sa zic .. imbecili total. Uf tin minte cum in 90 s-au bulucit ca oile la biserici si pupau poala popii iar acum unii dintre ei vorbesc ca tembelii despre “separarea BOR de Stat” desi nu biserica a cerut icoane in clasa si religie in scoli ci “societatea cibila” (te rog … in 90 eram matur si citeam cate 7-8 ziare zilnic. Stiu ce zic)
      A si nu incerca sa imi m”explici”. Ma rog ai facut “Stiinte politice” insa profii pe care I-ai avut … cel putin aici in Bucale .. scuze. Niste agitati din 90 care nu stiau ce doreau (altceva decat sa fie ca in America adica vila, mercedes si piscina ptr tot omu) , nu stiau ce cereau, nu prea stiau nici ce nu doreau si nu aveau habar pe ce lume traiau. Nici acum da’ citeaza mult si abundent de la Arendt la Zarahustra. Scuze dar nu cred ca aia de I-ai avut profesori nu cred ca au urmarit politica asa cum am urmarit-o eu!!!
      Scuze chiar fara patalamele eu am citit politica de pe la 14 ani, am citit istorie si asta m-a interesat. Si scuze franckfurterii erau nu liberali ci “neo-marxiști” mai la stanga decat era Ceuasescu sau George Marchais (l-am apucat si pe asta. Aveam abonamnet la Huma Dimanche, 1,75 lei numaru). Niste indivizi care m-au facut sa zic ca uneiri Stalin a facut si niste lucruri bune (cand a impuscat anarhisti, stangistii si trotizchistii !!)
      A da. Ceva despre 90 si agitatia politica. Tanara – pe atunci – Alina Mungiu (pe vremea aia mai supla da’ cu o prezentare cam sleampata) a “irupt” brusc in 22 (a GDS unde cica numa teleptualitatea a mai fina) .. sutinad ceva cam asa “fata de comunism care proclama inegalitatea intre oameni capotalismul ralizaeaza egalitatea” De fapt gagica a bagat la “capitalism” promisiunile milenariste ale doctrinei comunsite . Ma rog provenea de la UASCR . Si venita din America (de data asta pieptanata, coafata, si stand pe scaun decent nu culcata DAR avand un accent rusesc teribil!!!) era scandalizata ca la nu stiu ce biblioteca din Bucuresti nu e ca la Bibiloteca Congresului SUA (adica calculatoare, copiatoare samd).
      Stii deseori cand va citesc parerile – ale voastre ale alora mai tineri cica speccilaisti in stiinte politice- ma intrtereb despre ce tara vorbiti!!! [A da. RSR nu era un stat asistential!!]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s