Pelerini şi cabotini

În timp ce ministrul sănătăţii anunţa aseară un nou val de austeră prigonire a amărăştenilor din România, comentatorii din presa românească luau în derâdere religiozitatea necivilizată a pelerinilor de la Iaşi sau se declarau exasperaţi de persistenţa ei în acest secol al ipodurilor şi al integrării europene. Mă rog, are fiecare dreptul la o opinie iar caii nu mor când vor câinii. Pelerinajul la moaştele Sfintei Parascheva s-a făcut de sute de ani şi se va face şi de acum înainte, cât ne va ţine Dumnezeu (sau cât ne vom ţine de Dumnezeu), indiferent de modul în care va fi finanţată BOR. Remarc însă, pentru început (şi încep de la stânga), faptul că nici unul dintre cei nemulţumiţi de persistenţa „superstiţiilor” n-a catadicsit să facă o legătură, fie şi din perspectiva reducţionismului marxist, între anunţul lui Nicolaescu şi fenomenul de la Iaşi. Adică, să se gândească dacă nu cumva pe unii dintre pelerini (în mare parte oameni necăjiţi şi, pe cale de consecinţă, afectaţi cel mai mult de demantelarea sistematică a statului social la care asistăm deja de ani buni) îi mână la Iaşi vreo durere pe care stimabilii analiştii îşi permit să şi-o trateze dar pelerinii ba. Sau, ca să trecem dincolo de reducţionismul marxist (care, spre deosebire de progresismul euroneoliberal, poate fi totuşi apreciat măcar pentru dispoziţa empatică[1], dispoziţie care, empatică fiind se trage, indiferent de ce pot sau vor să înţeleagă marxiştii, tot din rădăcina creştină), să se gândească dacă nu cumva pe acei pelerini îi mână la moaştele Cuvioasei vreo durere care nu se poate trata nici în cea mai bună dintre lumile posibile (adică genul de durere pe care n-o lecuieşte nici progresul). Sau, de ce nu, vreo bucurie care diferiţilor analişti le este la fel de străină şi inaccesibilă ca şi durerile poporului (adică genul de bucurie pe care deseori progresul o răpeşte). Sau toate acestea la un loc.

Nu mi-am propus să abordez această problemă prin prisma polemicii dintre ateism şi creştinism, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre comenatorii vizaţi nici măcar nu se declară atei iar, şi dintre cei care se declară atei, nici unul nu e capabil să tragă până la capăt concluziile pe care ateismul le impune. În definitiv, noi nu trăim într-o Rusie suspendată între sfinţenie şi nihilism ci în ţara reconcilierii dintre disidenţă şi cârnaţi. Pornind însă de la această observaţie, ţin să subliniez faptul că cei care le reproşează credincioşilor care stau la coadă superstiţiozitatea nu conştientizează superficialitatea care caracterizează ireligiozitatea lor progresistă. Chiar şi necredincioşi fiind, au meditat vreodată cei care se declară exasperaţi de resursele cheltuite de o instituţie „inutilă” precum BOR asupra faptului că nu doare doar trupul ci şi sufletul, că durerea trupului este infinit mai chinuitoare atunci când sufletul este lipsit de nădejde şi că, deseori, chiar şi când trupul nu duce lipsă de nimic, sufletul se chinuie din lipsă de sens? Au meditat vreodată toţi aceşti mic burghezi asupra tezei lui Charles Péguy conform căreia, dacă sărăcie a existat întotdeauna, mizeria a luat naştere doar odată cu modernitatea seculară, asta deoarece dacă perspectiva răsplăţii şi pedepsei veşnice avea darul de a relativiza suferinţa cauzată de sărăcie (şi de alte cauze, deseori aflate în strânsă legătură cu aceasta din urmă), dispariţia, odată cu secularizarea, a acestei perspective a dus inevitabil la absolutizarea suferinţei din lumea aceasta, la transformarea ei într-o suferinţă cu adevărat insuportabilă? Au meditat asupra sensului profund al frazei lui Marx, „religia este suspinul creaturii oprimate, sufletul unei lumi fără suflet, spiritul unor condiţii sociale din care spiritul este exclus”, sau, şi mai mult, asupra afirmaţiei lui Nietzsche din ultimul paragraf al Genealogiei Moralei: „lipsa de sens a suferinţei, nu suferinţa, a fost blestemul care a apăsat până acum omenirea – iar idealul ascetic i-a oferit omului un sens”? Au meditat pe marginea strigătelor lui Iov sau pe marginea cuvântului Apostolului Pavel care, anticipând o celebră teză din Fraţii Karamazov de Dostoievski, zice: „Dacă morţii nu înviază nici Hristos n-a înviat (iar neştiutorii ar trebui să ştie că pentru credincioşii ortodocşi sfintele moaşte reprezintă arvuna învierii – nota mea). Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră (…) Dacă morţii nu înviază, să bem şi să mâncăm, căci mâine vom muri!” (1 Corinteni 15, 13-14 32). Sunt conştienţi aşadar toţi analiştii fenomenului religios românesc de implicaţiile actului de credinţă sau de refuzul acestuia din urmă?

Fireşte că nu. Altminteri, astfel de meditaţii profunde (nu neapărat creştine) nu sunt foarte confortabile şi, pe cale de consecinţă, nici foarte accesibile pentru adunătura de emancipaţi bovarici de la Dâmboviţa. La fel ca şi critica consecventă a unei stări de fapt care scandalizează, şi profunzimea e o floare rară. Aşa a fost şi înainte vreme, d-apăi în zilele noastre. Iar prostia nu-i destulă dacă nu e şi fudulă. Şi, spre deosebire de foamea materială şi cea spirituală, nici nu doare. De fapt, superficialitatea (şi, pe cale de consecinţă, ireligiozitatea superficială într-o mai mică sau mai mare măsură), aşa cum observa Dostoievski, este o trăsătură definitorie a burghezului care este ferm convins că, din moment ce el s-a pricopsit cu un trai bun şi civilizat, nimic nu poate fi în neregulă cu orânduirea care i-a permis lui un astfel de privilegiu, dincolo de care nu îşi mai doreşte nimic. Şi atunci e simplu şi confortabil să-i flegmezi de la distanţă pe nişte (sub)concetăţeni insuficient de europeni, despre care nu ştii mai nimic, cu excepţia faptului că trăiesc vremuri de austeritate în cea mai săracă ţară din UE şi că, dacă e să dăm crezare anunţurilor ministeriale, mulţi dintre ei vor rămâne în curând în mare şi fără asistenţă medicală (bineînţeles, asta datorită faptului că, nu-i aşa, au fost leneşi şi necivilizaţi). Altfel spus, tot aşa cum e mult mai simplu să fii superstiţios decât credincios, e mult mai simplu să fii progresist civilizat de cafenea decât să fii revoluţionar sau nihilist autentic. Emancipaţii de la Dâmboviţa care nu vor să fie creştini alături de Dostoievski sau Péguy, nu vor să fie nici revoluţionari alături de Marx şi Lenin[2] şi nici, ferească Dumnezeul lui Voltaire şi al intelectualilor, alături de Nietzsche, nihilişti. Ei vor să fie doar ceea ce sunt: ziarişti şi ongişti.

Cert este că nu doar mie, ci şi lui Dumnezeu, îi displac mai puţin oamenii autentici în rătăcirea lor („O, de ai fi rece sau fierbinte” [Apocalipsa 3, 15], grăieşte Domnul către căldicei) decât tot soiul de nulităţi cărora nu doar că superficialitatea le pică bine la stomac, dar care nici n-au habar că cei pe care îi vizează critica lor sunt supravieţuitorii unei culturi tradiţionale (desigur, mulţi dintre ei sunt departe de statutul de reprezentanţi ideali ai speciei şi ai neamului, iar eu unul nu îndrăgesc populismele facile şi patetice, dar sunt nevoit să mă întreb dacă s-au căutat suficient în ochi de bârne cei care an de an le caută paie în ochi pelerinilor, deşi n-au catadicsit vreodată să-i privească în ochi) capabile să inspire o gândire infinit mai profundă decât pletora de platitudini cu privire la condiţia umană debitată de absolvenţii trecuţi prin „tehnicismul definitoriu al actualului sistem de învăţământ” focalizat pe dezvoltarea competenţelor şi marcat de „incapacitatea absolută de a distinge între important şi neimportant altfel decât în funcţie de cerinţele pieţei”. Ideea îi aparţine lui Allan Bloom care, comparând cultura bunicilor săi evrei bazată pe Biblie cu cultura noilor generaţii diplomate bazată pe revistele Time, Playboy şi Scientific American, trăgea următoarea concluzie: „The Bible is not the only means to furnish a mind, but without a book of similar gravity, read with the gravity of the potential believer, it will remain unfurnished”.

PS: Din câte am înţeles, ieri protestatarii au trecut şi pe la sediul DNA şi, ajunşi acolo, au strigat « DNA, DNA ce ai făcut cu Roşia!? ». Protestatarii merită felicitaţi pentru modul admirabil în care au gestionat provocarea cu DNA-ul. Pe de o parte au răspuns pozitiv la sugestie şi au mers şi pe acolo ca să nu se rămână cu impresia că sunt organizaţi pe principii dictatoriale sau în funcţie de interesele usliste (aşa cum au afirmat unii analişti băsişti). Pe de altă parte nu s-au dus la DNA nici ca să zică săru’ mâna la băsişti (aşa cum ar fi vrut aceştia din urmă), idolatrizând nişte jumătăţi de oameni puşi în slujba unei jumătăţi de justiţie, nici ca să deplângă antenistic soarta « victimelor » luate în vizor de « procurorii dictatorului ». În schimb, s-au dus să ceară unei instituţii plătite din bani publici să se achite de toate obligaţiile din fişa postului. Sau, altfel spus, să-şi facă datoria până la capăt/să facă dreptate până la capăt. Le-au dat de înţeles reprezentanţilor instituţiei că doar în aceste condiţii vor avea parte de sprijinul popular pe care îl revendică. Au dat de înţeles că pretind mai mult, că îşi cer toate drepturile înscrise în lege şi nu doar firimiturile de dreptate pe care catadicsesc să le ofere băsiştii, că refuză să devină marionetele unor « jucători » politicianişti, că refuză alegerea între mizeria locală şi mizeria globală, că nu se mulţumesc cu capete de moţoci aruncate periodic, în lipsă de altceva, poporului austerizat şi jefuit în mod civilizat şi cu acte în regulă de marele capital. Aşa că, în ceea ce mă priveşte, nota 10. Nu am reuşit să ajung la protest fiind în provincie, aşa că nu cunosc toate detaliile de la faţa locului, dar îmi place să cred că relatările hotnews la care am făcut referire mai sus surprind esenţa a ceea ce s-a petrecut în faţa sediului DNA.


[1] O astfel de abordare empatică a fenomenului pelerinajelor, scrisă dintr-o perspectivă de stânga, a apărut anul trecut pe site-ul celor de la criticatac http://www.criticatac.ro/19720/srcia-cea-mai-mare-religie-ce-invat-la-coad-la-moate/

[2] Spre exemplu, aşa cum am avut ocazia să aflu în contextul unei recente polemici pe care am purtat-o la rubrica de comentarii a site-ului de stânga criticatac, Lenin declara cândva următoarele (evident, nu împărtăşesc părerea, dar merită subliniat contrastul dintre abordarea problemei în cheie leninistă şi abordarea problemei în cheie „europenistă”): “În nici un caz nu trebuie să cădem în greşeala de a ne pune problema religiei într-o manieră abstractă, idealistă, ca pe o problemă pur “intelectuală” fără legătură cu lupta de clasă, aşa cum des o fac radical-democraţii din mediul burghez. Pentru că ar fi absurd să credem că într-o societate bazată pe asuprirea fără limite şi abrutizarea maselor, vom putea cumva disipa prejudecăţile religioase, numai prin propagandă. A uita că oprimarea prin religie a umanităţii nu e decît efectul şi oglindirea oprimării economice din societate e o probă de îngustime tipic burgheză”.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la Pelerini şi cabotini

  1. pr bogdan zice:

    Sf Pavel îl anticipează pe dostoievski?! Atunci Mântuitorul pe cine? Are vreun nume această unealtă lingvistică?

  2. DCC zice:

    La adresa http://yanush.wordpress.com/2013/10/14/a-venit-ceasul-nationalismului-crestin/#more-6171 gasim printre altele urmatoarea afirmatie:
    „Dacă aș avea eu treizeci de ani și nu aș avea trecutul pe care îl am, m-aș ridica eu să unesc forțele naționalist-creștine.
    Dar o poate face orice om hotărât. Ceasul ăsta nu trebuie ratat, pentru că nu se știe dacă se va mai putea întoarce.”
    Ce parere aveti despre aceasta afirmatie?

    • Păi ce părere să am. Adevăratele „forţe creştine” se unesc prin Sfântul Potir. „Ismele” în schimb provoacă numai dezbinări. Iar eu unul, deşi am treizieci de ani (dar şi un trecut plin de păcate) nu mă simt în stare să le unesc. Proiectul meu politic este mult mai modest şi l-am exprimat într-unul din articolele precedente: să contribui, pe cât îmi stă în putinţă, la găsirea unui numitor comun şi, pe cale de consecinţă, la coagularea unei platforme politice comune antineoliberale care să reunească toţi oamenii de bună credinţă şi cu mintea limpede din această ţară. Mai mult nu cred că se poate realiza în momentul de faţă.

  3. chemanonim zice:

    doresc sa preiau din cind in cind si de pe la dumneavoastra cite un articol, se poate?

  4. ion zice:

    am rasfoit putin blogul tau si mi a rezultat ca esti un ‘crestin’ cu simpatii comuniste (nu neaparat comuniste in sens clasic..ci de ‘stanga’)..religiile (ma refer la crestinism fiindca te declari ‘ortodox’) nu au legatura cauzala cu ideologiile. se ‘ocupa’ de altceva. sa amesteci intr-o ciorba pe marx,, dostoievski, nietzsche, charles pegui si Ap Pavel ca sa pari ca esti citit imi provoaca o criza acuta de ras.. mai baga niste citate din schopenhauer (ateu, dar influentat de Patristica) thomas morus si grachus babeuf ca sa-ti iasa reteta completa..

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s