Cum ar trebui abordată chestiunea protestelor de la Roşia Montană şi a nou născutei mişcări sociale atât din perspectivă conservatoare cât şi din perspectivă creştină

Creştinism şi cetăţenie

Atât fraţii creştini cât şi cei necreştini ar face bine să ia aminte la felul în care Ciprian Şiulea pune punctul pe i într-un articol recent publicat pe voxpublica:

« În protestele de acum pentru Roşia Montană pare că rezultatul e mai uşor de cuantificat: se face sau nu se face. Dar riscul aici e ca procesul să fie lungit şi să se insiste cu el pînă cînd resursele de protest se consumă (…)

Acest risc se reduce, pînă la urmă, la gradul de funcţionalitate a coaliţiei foarte largi care susţine acum protestele, de la naţionalişti de toate culorile pînă la anarhişti, stîngişti anti-capitalişti, ecologişti, liberali anti-stat etc. etc. (şi, desigur, peste tot printre ei hipsteri, incredibila stupizenie prin care se încearcă discreditarea protestelor). Aş zice că cheia succesului este conştientizarea cît mai bună şi mai realistă a acestei alianţe dificile, a naturii şi modului ei de funcţionare. Dacă ea va reuşi pînă la îngroparea definitivă a acestui proiect evident dăunător şi oneros, atunci succesul va fi unul  spectaculos şi oarecum unic în noua istorie post-decembristă» (http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/rosia-montana-ca-proiect-pe-termen-lung-si-subventionarea-nu-blamarea-presei-care-il-reflecta-97664.html).

Un îndemn asemănător am formulat şi eu într-un comentariu postat cu o zi înainte de începerea protestelor pe site-ul Război întru Cuvânt:

Cred ca, in cazul de fata, cea mai buna metoda de a preveni acapararea protestelor de catre o anumita grupare e participarea la proteste si a celorlalte grupari (inclusiv cea ortodoxa). In definitiv, vorbim de un protest cu un obiectiv concret, si inca unul major. O adevarata linie de demarcatie cu privire la viitorul societatii civile din Romania. Inevitabil, la un astfel de protest vor participa oameni cu viziuni de ansamblu diferite, cu proiecte de societate diferite. Asa a fost si in 1990, in Piata Universitatii, si tot asa a fost si in ianuarie 2012. Asa e la orice protest. Faptul ca si tu, ortodox, esti prezent la acel protest, nu inseamna ca esti de acord cu tot ceea ce crede anarhistul cu privire la alte subiecte. La fel cum, evident, nici reciproca nu este valabila. Faptul ca protestezi alaturi de anarhist nu te face anarhist, la fel cum nici pe anarhist nu-l face ortodox. Aici nu e vorba de o revolutie care sa impuna un nou model social ci de blocarea unui proiect criminal. Adica e vorba de un obiectiv concret si punctual. Mai mult, de proba faptului ca, asa pestrita cum e ea, in Romania exista o societate civila care reactioneaza. Altfel spus, ca mafia internationala si slugile ei de la putere nu pot sa faca orice vor in tara asta. De aceea, atat pasivitatea justificata de frica de identificare prin asociere cat si diviziunile sterile mi se par eronate in momentul de fata. Cred ca e momentul in care fiecare trebuie sa ia atitudine impotriva dusmanului comun. Dupa parerea mea, gruparea ortodoxa nu trebuie sa se automarginalieze. Dimpotriva, sa indrazneasca sa spere ca, gestionand aceasta situatie politica in mod exemplar, va reusi in timp sa contribuie si la “inteleptirea” acelora dintre “anarhisti” care pot fi lamuriti, sau in orice caz, la constructia unui modus vivendi care sa fie in beneficiul tuturor romanilor, inclusiv al generatiilor viitoare, carora nu avem dreptul sa le refuzam dreptul (pe care noi insine l-am primit de la stramosi) de a bea apa, nu otrava. Daca gruparea ortodoxa se autoexclude fara rost din sfera publica, abia in conditiile astea Romania va deveni teren de batalie intre anarhisti si capitalisiti, si abia atunci se va deschide perspectiva unei revolutii cu consecinte catastrofale (http://www.razbointrucuvant.ro/recomandari/2013/08/30/revolutia-rosia-montana-1-septembrie/#comments).

În principiu, oile pravoslavnice vor fi separate de caprele anarhiste sau de alt tip la Judecata de Apoi. Până atunci, vorba sloganului, uniţi, dacă altfel nu putem, trebuie să salvăm Roşia Montană (iar la ora la care termin eu acest lung articol se pare că ea a fost deja salvată). Cred însă şi că raportarea concretă la actualele proteste va produce, la nivel politic, o replică a separării oilor de capre de la Înfricoşătoarea Judecată. Doar că, în cazul acestei vremelnice separări, linia de demarcaţie nu mai separă tabăra creştinilor de tabăra necreştinilor ci, trecând prin fiecare dintre cele două tabere în parte, îi separă : a) pe creştinii curajoşi, generoşi şi responabili de creştinii fricoşi, meschini (sau, mai grav, cu nostalgii totalitar-inchizitoriale) şi iresponsabili (sau, mai bine spus, şi tot mai grav, nepăsători) ; b) pe ateii/agnosticii cu bune intenţii, sau altfel spus, cu un fond bun, de cei perverşi sau completamente infantili. Dar chiar dacă comunitatea protestatarilor e ceva, iar comuniunea întru Hristos a credincioşilor fiind cu totul altceva, ar fi greşit să credem că poziţionarea, bună sau proastă, în istorie şi în cetate, nu are nici un impact asupra felului în care va înclina balanţa atunci când Dumnezeu va judeca, şi că o poziţioanare proastă nu le dăunează celor care care cred, la fel cum o bună poziţionare nu le va servi, într-un fel sau altul, chiar celor care nu cred. În ceea ce-i priveşte pe creştini, trebuie reţinut şi faptul că, dacă pe de o parte un bun cetăţean nu e neapărat şi un bun creştin, pe de altă parte, un bun creştin nu poate fi/nu are voie să fie decât un bun cetăţean[1].

Pragmatism şi sensibilitate

Capacitatea de a aborda în mod pragmatic aceste proteste şi altele asemenea nu reprezintă doar un indicator al gradului de realism politic, sau, mai precis, al gradului de maturitate politică de care dau dovadă unii sau alţii. În mod oarecum paradoxal – dacă e să ţinem cont de faptul că varianta extremă a realismului politic este cinismul -, în cazul de faţă, realismul politic, pragmatismul, poate, din contră, să fie semnul care indică măsura ataşamentului afectiv. Astfel, atitudinea pragmatică, şi deci, dispusă la cooperare şi dialog de dragul atingerii scopului comun, îi poate distinge aici pe cei pentru care prioritatea este salvarea unor oameni, locuri, moduri de viaţă concrete, de cei care sunt dispuşi să le sacrifice pe acestea din urmă, prin practica unui exclusivism sectar contraproductiv care rezultă dintr-o filozofie istorică şi politică abstractă, cu caracter monolitic-totalitar[2], pe care exclusiviştii de azi doresc ca mai devreme sau mai târziu să le-o impună cu forţa tuturor celor care gândesc diferit faţă de ei : atât celor care aderă la o altă ideologie, cât şi celor care, prin prisma îmbinării dintre pragmatism şi sensibilitate, resping modul de gândire ideologic. Cert este că, spre deosebire de fascişti şi comunişti, conservatorul nu acţionează politic în virtutea unui model abstract şi inevitabil inuman pe care încearcă să-l impună societăţii : societatea fără clase, naţiuni, religie şi identitate sexuală sau societatea omogenizată etnic şi înregimentată sub conducerea liderului suprem. În schimb, conservatorul porneşte de la realităţi concrete care se cer/merită să fie conservate. Iar tocmai această înrădăcinare în concret a acţiunii politice îi oferă conservatorului o adaptabilitate crescută la acţiunea politică desfăşurată în circumstanţele obiective ale unei societăţi civile diverse[3]. Tocmai ataşamentul concret şi neondiţionat faţă de ceea ce trebuie să fie conservat explică pragmatismul conservatorului. În cazul conservatorului, pragmatismul derivă din sensibilitate afectivă, şi tocmai lipsa acestei sensibilităţi explică recurenta incapacitate a ideologului de a fi pragmatic, la fel ca şi recurentele lui manifestări de cruzime. Pentru că ideologul nu este ataşat de omul concret şi de lume ca spaţiu de locuire al omului, ci de idei. În fine, tocmai datorită faptului că este înrădăcinat în această sensibilitate afectivă de bază, pragmatismul conservatorului nu are nimic în comun cu lipsa de principii sau cu oportunismul dezonorant. A fi pragmatic, în sens conservator, nu înseamnă să aderi la « etica tranzacţionistă » a celui care este întotdeauna dispus să dea gura de rai la schimb pe câteva lingouri[4]. Acesta este aspectul esenţial care separă conservatorismul unui Mircea Platon de ideologia (în sensul de reprezentare a lumii şi autoreprezentare pe care un grup o produce cu scopul, mai mult sau mai puţin conştient, de a-şi promova propriile interese) neoconilor de la Dunăre care a servit în toţi aceşti ani drept paravan al căpătuirii/acumulării primitive de capital cu preţul transformării României în «no man’s land» inundat de cianuri. Conservatorismul, spune Russell Kirk, este „negarea ideologiei”, însă nu „negarea principiilor”.

Şi dacă tot am ajuns la Russell Kirk, este necesar să le reamintim unora de la un site pretins conservator, pe al cărui frontispiciu se combinau cândva şi/sau se succedau portretele unora precum Margaret Thatcher, Russell Kirk sau Mihai Eminescu, că Thatcerismul lor vopsit precum cioara are la fel de multe în comun cu spiritul conservator cât au şi conservanţii chimici cu care ne otrăvesc marile companii din industria agro-alimentară. Pentru ignoranţii care au – sau pentru şmecheraşii care vor să cultive – dubii cu privire la felul în care un gânditor precum Russell Kirk s-ar fi raportat la proiectul RMGC, facem trimitere la operele autorului :

„Turning away from the furious depletion of natural resources, we ought to employ our techniques of efficiency in the interest of posterity, voluntarily conserving our land and our minerals and our forests and our water and our old towns and our countryside for the future partners in our contract of eternal society”(…) The thinking conservative will struggle to preserve the face of his country from disfigurement”. Ca atare, „[w]henever a project for material change is put forward, he will ask first of all not the question, <<Is there money in it for us?>> but <<Will it make men love their country?>> He knows that money is made for men, not men for money; he knows that men fight and work for a country which appeals to their hearts, rather than their pocketbooks…[W]hen he is told that some great new development is underway, he does not exult, <<How rich shall we get!>> but inquires, <<Can money pay for this break with beauty and tradition>>”[5].

Dincolo de obiectivul concret

În fine, trebuie menţionat şi că, în cazul de faţă, abordarea pragmatică nu trebuie să presupună o îngustare a orizontului politic sau chiar, aşa cum au sugerat unii comentatori (care, cel mai probabil, ascund în spatele analizei pretins „obiective” dorinţa subiectivă de a împinge protestele în această zonă) o înlocuire a acţiunii politice care vizează interesele generale ale societăţii cu un activism apolitic focusat pe diverse cauze. O astfel de evoluţie ar fi greşită din două motive. Întâi de toate deoarece, în ceea ce priveşte gradul de consens politic care poate să reunească diferitele grupuri şi orientări care participă la proteste, sunt ferm convins că se poate mai mult. Sunt mult mai multe temele asupra cărora există un consens între diferitele grupări de dreapta sau de stânga, seculariste sau religioase, şi, în acest sens, există premisele stabilirii unui numitor comun (mai mare decât ar vrea unii să creadă) cu privire la modelul politic, economic şi social pe care ni-l dorim. Agora este locul ideal unde oamenii de diverse credinţe şi opinii ajung să-şi dea seama că se poate mai mult împreună şi, şi mai important, este locul unde oamenii ajung să-şi dorească să se poată mai mult împreună. Unitatea spontană trezeşte dorinţa de mai multă unitate. Ar fi meschin din partea noastră a tuturor să ne temem pur şi simplu de această dorinţă[6].

În al doilea rând, este necesar să depăşim particularitatea cazului Roşia Montană abordând problemele sistemice pentru că, doar procedând astfel, putem să expunem perversitatea falselor alternative (de gen locuri de muncă vs. mediu înconjurător) pe care ni le serveşte sistemul. Trebuie să facem genealogia falselor întrebări, la care nu trebuie să răspundem, ci pe care trebuie să le reformulăm. Astfel, în replică la propagandiştii RMGC care practică un şantaj emoţional greţos cu oameni care nu au locuri de muncă, trebuie reamintit faptul că ideea rezolvării problemei concrete (şi, nu trebuie să uităm, cât se poate de reale) a câtorva şomeri prin soluţia iresponsabilă a înstrăinării aurului şi a distrugerii patrimoniului natural şi cultural este adusă în discuţie în condiţiile în care avem servicii secrete bugetivore de dimensiuni enorme, avem salarii nesimţite în administraţia publică, averile ilicite ale marilor corupţi nu au fost confiscate, marile companii energetice privatizate în mod fraudulos nu au fost renaţionalizate, redevenţele pentru resursele  energetice şi miniere rămân la nivel de lumea a treia, statul român e capabil să absoarbă doar un procent infim din fondurile europene, potenţialul agricol nu este valorificat, politica contractelor păguboase cu firmele de casă ale partidelor politice continuă, se cheltuie bani publici pe o grămadă de tâmpenii, soldaţii români luptă pe banii noştri şi pentru interesele altora împotriva unor popoare care nu ne-au atacat niciodată, etc. Or, atâta timp cât societatea civilă nu este capabilă să impună clasei politice şi administraţiei locale o listă de priorităţi în cheltuirea banului public şi să controleze acest proces, aşadar, atâta timp câ societatea civilă din România nu este încă suficient de puternică, este imposibil ca resursele subsolului să fie exploatate spre profitul românilor, şi nu spre profitul mafiei internaţionale şi a acoliţilor ei locali, aşa cum se întâmplă acum. Ca atare, dacă e să discutăm din perspectiva interesului naţional, nu a intereselor de clică, este completamente iraţional să ne grăbim cu exploatarea aurului şi a altor resurse: nu doar deoarece „România nu este a noastră, nici a strămoşilor noştri, ci a nepoţilor nepoţilor noştri” (ca să-l parafrazez pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare), şi deoarece, putem spera că, în timp, tehnologia va evolua, permiţând extragerea acestor resurse în condiţii de mediu mult mai decente. Mai presus de toate, ar trebui să procedăm astfel datorită conştiinţei faptului că nu poţi construi casa atâta timp cât nu ai pus temelia. Altfel spus, nu poţi avea, ca popor, parte de beneficii economice atâta timp cât nu ai o societate civilă puternică şi, pe cale de consecinţă, instituţiile funcţionale care să asigure justa distribuire a avuţiei naţionale. De aceea, nu doar în ordine principială (voi reveni asupra acestui aspect în următorul paragraf), ci şi în ordinea cronologică a acţiunii efective care vizează schimbarea socială, politicul trebuie să aibă prioritate asupra economicului. Iar pentru ca acest lucru să fie posibil, oamenii trebuie să aibă puterea să reziste mirajului consumerismului, voinţa să aştepte, să rabde şi să se sacrifice pentru generaţiile viitoare (voinţă fără de care orice comunitate politică este sortită pieirii), construind între timp instituţiile care permit o economie decentă ce slujeşte intereselor sociale de ansamblu. Este ceea ce, din nefericire, nu s-a înţeles în România anilor 90’, şi în alte ţări est-europene, fapt care a avut consecinţe catastrofale pe care vechea generaţie le-a lăsat moştenire noii generaţii. Problema noastră este că astăzi, când s-a furat aproape tot, noi abia începem să construim instituţiile menite să prevină furtul care a avut deja loc. Si şi pe acestea le construim în aşa fel încât să vizeze doar corupţia din administraţia publică, dacă nu chiar doar duşmanii politici ai preşedinteuli Băsescu, şi nicidecum şi furtul cu acte în regulă practicat de marele capital.

Ce-i de făcut?

Dacă reafirmarea statului de drept (temă care trebuie recuperată de la facţiunea băsistă care o foloseşte în mod abuziv-manipulatoriu, aşa cum a procedat de altfel cu toate temele care au încăput pe mâinile ei: anticomunismul, integritatea academică, ş.a.m.d.) precum şi stabilirea şi impunerea unei liste de priorităţi în gestionarea banului public reprezintă ceea ce se poate face pe termen scurt, obiectivul pe termen lung este reintegrarea economicului în social prin subordonarea economicului în raport cu politicul şi, implicit, în raport cu valorile morale de la care ne revendicăm ca şi societate. Trebuie să ne reîntoarcem la vechea concepţie a lui Aristotel pentru care economia nu era scop în sine ci mijloc. Pentru Aristotel, finalitatea economicului era în afara economicului şi, mai precis, deasupra acestuia din urmă. În acest sens, economia trebuia să fie pusă în slujba societăţii: să-i ofere acesteia din urmă suportul material necesar pentru ca aceasta să se poată dedica unei vieţi a cărei finalitate, pentru antici ca şi pentru creştini, era virtutea, nu acumularea nelimitată. Acesta este sensul sloganului „nu corporaţia face legislaţia”, poate cel mai important dintre cele scandate pe străzile oraşelor româneşti, şi care reprezintă puntea de legătură între problema concretă de la Roşia Montană şi problema sistemică cu care se confruntă societatea românească, la fel ca şi celelate societăţi capitaliste.

Remodelarea actualului sistem economic reprezintă o provocare imensă şi presupune un proces de construcţie de lungă durată de-a lungul căruia e de sperat că problemele de natură practică se vor lămuri în mod gradual. Problema soluţiilor concrete rămâne problema de căpătâi, care se cere tratată cu maximă luciditate şi responsabilitate. Însă în ceea ce mă priveşte, nu cred că (şi aici mărturisesc că mă despart de conservatorism, în măsura în care acesta se înrădăcinează într-un pesimism antropologic de extracţie augustiniană), în actualul context, un conservator responsabil şi rezonabil va subscrie la axioma trâmbiţată de establishment-ul neoliberal (ca de altfel de orice establishment care caută să-şi menţină privilegiile) conform căreia lucrurile nu pot fi mai bune decât sunt, chiar dacă asistăm cu ochii noştri la revoluţionarea perpetuă şi brutală a condiţiilor noastre de eixstenţă. Dacă, în mod paradoxal, în halul ăsta a ajuns conservatorismul care s-a mulţumit cu statutul de remorcă şi spoială axiologică a neoliberalismului (altminteri doctrină revoluţionar-progresistă), sunt de părere că ar trebui să insistăm asupra faptului că experienţa istorică nu se reduce la o demonstraţie a faptului că atunci când oamenii vor să facă lucrurile mai bune ajung să le facă mai rele[7] (din nefericire, deseori s-a întâmplat şi acest lucru). Experienţa istorică arată şi că uneori, dacă e să luăm doar exemplul revoluţiei creştine şi a efectelor ei pe termen lung (resimţite inclusiv la nivelul modernităţii care îi datorează tot ce are ea mai bun), lucrurile se mai pot schimba şi în bine. Dacă în mod paradoxal conservatorismul îngheţat într-un pesimism antropologic ireductibil a devenit cel mai bun paravan pentru „conservatorismul schimbării” propus de cuplul Aligică-Stoica (adică pentru revoluţia neoliberală şi transformările sociale, culturale şi ecologice catastrofale cauzate de aceasta din urmă)[8] sunt de părere că, redescoperind adevărata moderaţie (altă virtute demonetizată în malaxorul noulimbii tismănene), conservatorul României anului 2013 se va limita doar la a recomanda insistent necesitatea de a fi prudenţi şi responsabili atunci când întreprindem munca de reformă socială (asupra căreia, aşa cum spunea Burke, reformatorul ar trebui să se aplece ca şi cum s-ar îngriji de rănile părintelui său bolnav, adică cu respect, dragoste, delicateţe şi responsabilitate desăvârşite[9]), reamintindu-i socialistului (dar şi partizanului extremei drepte) că, într-adevăr, istoria a demonstrat că, deseori când vrem să facem lucrurile mai bune riscăm să le facem mai rele dacă nu chiar insuportabile. Însă a fi prudent nu înseamnă a fi fatalist.

Socialism şi creştinism

Unul dintre motivele (şi cu asta ajungem la ultimul punct al articolului) pentru care gânditorii neoliberali consideră că reinserţia economicului în social şi subordonarea lui faţă de politic nu se poate face decât cu preţul instaurării unui regim de tip totalitar este credinţa acestora din urmă că, într-o societate diversă precum cea modernă, consensul politic/axiologic este imposibil. Astfel, am avea de ales fie sistemul piaţă unde toate „valorile”, atât cele sublime cât şi cele abjecte, reprezintă bunuri interşanjabile care se înmulţesc sau dispar în funcţie de capacitatea lor de a se vinde, fie totalitarismul (impunerea arbitrară a valorilor unui grup în detrimentul altor grupuri). Personal consider că, la fel ca şi în cazul modului în care tratează problema antropologiei politice, neoliberalismul exgarează incapacitatea oamenilor de a ajunge la un consens pragmatic, rezonabil şi respectuos pentru toate părţile. Dar, mai mult decât atât, sistemul neoliberal cultivă multiplicitatea identităţilor şi stârneşte diviziunile, ghidându-se după principiul divide et impera. Din acest punct de vedere devine mai inteligibil unul dintre motivele pentru care marile corporaţii investesc bani grei în activismul minorităţilor sexuale: o fac cu scopul de a sparge un posibil front care ar putea reuni stânga laică şi Biserica[10] şi care, în America Latină, a reuşit să lovească capitalul în singurul loc în care îl doare. Nu, nu de soarta homosexualilor este vorba (capitalul poate deveni foarte bine şi pronazist la nevoie). Ci de buzunar. Ca atare, este în interesul capitalului să întărâte credincioşii şi stânga laică în jurul singurei probleme cu privire la care cele două tabere nu vor putea cădea niciodată de acord: problema laicităţii, cu implicaţiile ei în ceea ce priveşte legiferarea chestiunilor bioetice şi organizarea sistemului de educaţie.

Recenta publicare pe site-ul celor de la Criticatac a unui manifest politic intitulat „mâna de lucru”[11] a readus în prim plan această problemă. Limitându-ne doar la obiectivul concret al protestelor şi la multitudinea de revendicări care se pot articula pornind de la cazul Roşia Montană nu putem spera, pentru moment, decât că mâinii de lucru îi va veni mintea la cap şi că va şti, aşadar, să dea dovadă măcar de pragmatism dacă de creştinism nu poate (cel puţin nu pentru moment) să dea dovadă. Aşa cum am subliniat şi la rubrica de comentarii a celor de la Criticatac, pentru stânga românească, intransigenţa în ceea ce priveşte problema laicităţii reprezintă sinucidere politică. Din nefericire însă, reprezintă şi o pierdere pentru obiectivele comune ale societăţi civile, adică pentru toţi cei cărora chiar le pasă de ţara asta. Însă dincolo de contextul actual, diferenţele dintre creştinism şi stânga seculară sunt într-adevăr fundamentale, şi ele vizează modul în care se produce transformarea socială sau, mai exact, îmbunătăţirea societăţii. Nu credinţa în posibilitatea progresului este cea care îi separă pe creştini de stângiştii de diferite feluri – aceasta este o prejudecată neoliberal-băsistă. Ci noţiunea de progres (deseori, ceea ce pentru unii reprezintă progres, pentru ceilalţi reprezintă regres) şi concepţia cu privire la modul în care se poate progresa. Pentru creştini, aşa cum subliniază Dostoievski, o societate nu poate fi în ultimă instanţă mai bună decât oamenii care o compun. Chiar dacă, subliniază Dostoievski în Jurnalul unui Scriitor, creştinismul recunoaşte presiunea factorilor socio-materiali (şi deci faptul că nu doar orice vină individuală trimite în ultimă instanţă la o vină colectivă, ci şi faptul că unii oameni sunt mai afectaţi de anumite ispite decât alţii), creştinismul nu va reduce niciodată acţiunea umană la statutul de rezultantă a condiţiilor exterioare subiectului. În schimb, afirmând existenţa libertăţii umane şi prin aceasta a demnităţii umane, creştinismul va insista totdeauna asupra faptului că omul are puterea să se opună presiunii exterioare care îl împinge spre păcat şi, cu harul lui Dumnezeu, poate dobândi puterea de a-şi vindeca voinţa îmbolnăvită în urma căderii. Mai mult, la fel cum boala spirituală a unuia contribuie la îmbolnăvirea spirituală a întregului organism social, tot aşa şi redobândirea sănătăţii spirituale de către o persoană contribuie la însănătoşirea întregului organism social. Ca atare, pentru Dostoievski, ca şi pentru Charles Péguy, prefacerea liturgică a socialului porneşte întotdeauna cu transformarea interioară a omului, astfel încât, aşa cum spune autorul francez invocat, „revoluţia este fie spirituală, fie nu este deloc”. Din acest motiv, atât Dostoievski cât şi Péguy porneau de la convingerea că „în afara Evangheliei, nu există o adevărată soluţionare a problemei sociale”[12].

Socialistul, pe de altă parte, subliniază acelaşi Dostoievski, caută, dimpotrivă, să decupleze schimbarea morală de schimbarea socială (iar asta o face pentru că el însuşi se vrea eliberat de constrângerile morale, atât pentru a da frâu liber pornirilor păcătoase, cât şi pentru a fi lipsit de constrângeri în exerciţiul politic o dată ajuns la putere), reducându-l pe om la un simplu produs al circumstanţelor obiective, fapt care îl degradează şi îl transformă inevitabil în subiect de inginerie socială. Astfel, pentru socialist, societatea nu este rea pentru că oamenii sunt egoişti. Oamenii, consideră socialistul, nu pot fi decât ceea ce sunt. Societatea este rea pentru că este prost organizată. O dată ce va fi bine reorganizată prin forţă, chiar dacă oamenii vor rămâne la fel de împătimiţi, patimile lor se vor armoniza de aşa natură încât toată lumea va fi mulţumită, într-atât de mulţumită, încât, delectându-se cu lumea de aici, va uita complet de lumea de dincolo.

Însă, în analiza fenomenului socialist (domeniu în care rămâne neegalat până astăzi), Dostoievski insista asupra faptului că mişcările socialiste nu erau populate doar de personaje cu convingeri nihiliste din care derivau, în mod firesc, comportamente criminale, ci şi de mulţi idealişti rătăciţi, în special tineri, cu un fond bun. Mai mult decât atât, chiar dacă, în interpretarea dostoievskiană a modernităţii, dezvoltat până la ultimele sale consecinţe logice, umanismul secular de sorginte occidentală (care se va exprima politic, mai târziu, prin socialism) sfârşeşte inevitabil în tiranie şi nihilism, cu toate acestea, Dostoievki insista şi asupra faptului că, la origini, socialismul nu a reprezentat de fapt decât un creştinism secularizat, naiv şi idealist, care a luat naştere ca urmare a ostilităţii faţă de religie care a fost provocată în lumea occidentală de abuzurile Catolicismului[13]. Din acest punct de vedere, departe de a sfârşi într-un reacţionarism îngust, gândirea lui Dostoievski, dimpotrivă, scoate în evidenţă faptul că „întruparea deplină a luminii lui Hristos presupune nu simpla respingere a modernităţii seculare ci, dimpotrivă, iluminarea ei cu această lumină dumnezeiască, astfel încât modernitatea să poată vedea calea către împlinirea celor mai bune aspiraţii pe care aceasta din urmă le are”[14]. În măsura în care ca şi creştini răsăriteni vrem să rămânem fideli moştenirii lui Dostoievski, autor care a atacat problemele modernităţii seculare dintr-o perspectivă înrădăcinată în tradiţia creştinismului răsăritean (iar relevanţa publică a ortodoxiei în societatea de mâine depinde, printre altele, şi de măsura în care viaţa Bisericii va reuşi să genereze o reflecţie teologico-politică care să continue această tradiţie), nu doar mintea trebuie să rămână limpede şi plină de discernământ. Ci şi inima trebuie să rămână deschisă, sau, altfel spus, şi mâna trebuie să rămână întinsă.


[1] “Nu spun că toţi creştinii sunt obligaţi să “facă politică”. Implicarea în lume, ca şi rugăciunea, e o vocaţie. Cer doar să se recunoască acest lucru. E important să se recunoască legitimitatea, limitele, condiţiile şi foloasele lucrului în lume pentru ca să putem deschide şuvoaiele, sau izvoarele, faptei. Fatalismul globalist, cinismul elitelor gata să se împace profitabil cu moartea altora, dar şi combinaţia de teoria conspiraţiei şi pseudoisihasm care se predică astăzi ca scuză a absenţei din cetate, toate acestea nu au nimic de a face cu libertatea Adevărului. Ele doar împlinesc voia celui viclean, care a ajuns să stăpînească lumea fiindcă creştinii s-au lepădat de ea şi de Cel care a venit în lume şi s-a dat morţii pentru ea. Cine crede că Dumnezeu nu ne va judeca pentru mizeria anarhică şi anticreştinismul programat al României de azi se înşală » (Mircea Platon, Noi gânduri despre ortodoxul român, în lume, astăzi : Despre câteva lucruri pe care le putem face – http://www.rostonline.org/rost/nov2008/ortodoxul.shtml).

[2] Evident, mai există şi cazul stupid-infantil al celor care sacrifică obiectivele concrete (sau mai exact, aşa cum am spus, oamenii, locurile şi modurile de viaţă concrete care se cer apărate) din cauza orgoliilor personale. Dar acesta este un subiect cu care nu merită să-mi pierd vremea.

[3] Conservatorul, scria Mircea Platon în A Treia Forţă, se întâlneşte cu liberalul în protejarea libertăţii în faţa intruziunii abuzive a statului şi a « dirijismului centralizat », dar « şi cu ecologistul, şi cu socialistul, pentru că nu îi sunt străine nici grija faţă de natură, nici preocuparea faţă de dreptatea socială » (Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A Treia Forţă : România Profundă, Editura Logos, Bucureşti, 2008, p. 269).

[4] Vezi replica lui Mircea Platon la îndemnul lui Mihail Neamţu de a eutanasia Mioriţa – https://alexandruracu.wordpress.com/2011/12/23/mircea-paton-miorita-irozii-si-nerozii/

[5] Russel Kirk, A Program for Conservatives, Henry Regnery Compnay, Chicago, 1954, pp. 219, 292. Evident, după cum se poate observa, Kirk alege să se situeze de partea conservării patrimoniului natural şi cultural atunci când o comunitate are de ales între conservarea patrimoniului natural şi culural, pe de o parte, şi prosperitate materială, pe de altă parte. Cu atât mai mult ar trebui ca noi să luăm partea conservării patrimoniului natural şi cultural, în contextul cazului Roşia Montană, ţinând cont de faptul că noi nu avem de ales (printre altele) între frumuseţea ţării noastre şi îmbogăţirea noastră, ci între cea dintâi şi resturile de la masa stăpânilor corporaţi care se vor fi îmbogăţit ei cu preţul distrugerii ţării noastre.

[6] În sens larg, nu este nimic rău în a-ţi dori unitatea ecumenică. E rău doar dacă dorinţa respectivă ajunge să te facă să sacrifici adevărul de dragul unei false iubiri, şi deci, a unei false unităţi (dar la falsa unitate se ajunge doar atunci când, de la bun început, dorinţa de unitate ascundea de fapt altceva, ceva ce are legătură nu cu virtutea ci cu păcatul). Însă închiderea rigidă faţă de cel care deviază de la adevăr, cu atât mai mult când o astfel de închidere ajunge şi să saboteze posbilitatea unei acţiuni comune într-o problemă de interes general (aşadar, posibilitatea de a face un bine concret aici şi acum), este un semn de laşitate, de lipsă de maturitate şi de lipsă a iubirii.

[7] A nu se confunda cu dorinţa, drăcească, de a face lucrurile perfecte şi asta doar prin propriile tale puteri.

[8] Nu ştiu cum se face că, pe cât de sumbru-pesimist se manifestă în raport cu progresismul socialist (astfel încât şi cea mai vagă noţiune de impozitare progresivă a veniturilor este denunţată ca tentativă de a „imanentiza eshatonul”), pe atât de optimist-isteric devine acest soi de conservatorism atunci când vine vorba de progresismul liberal (globalizare, migraţie, dereglementare, poluare, ş.a.m.d.). De parcă nu tot despre progresism ar fi vorba! Mie atitudinea asta mi se pare de-a dreptul schizofrenică. Sau, mai simplu spus, o trădare a autenticului spirit conservator.

[9] Edmund Burke, Reflections on the French Revolution, p. 194.

[12] Deşi convingerea este împărtăşită de autorul rus şi de autorul francez, formula îi aparţine Papei Ioan Paul al II-lea şi este citată în Émile Perreau-Saussine, Catholicisme et Démocratie – Une histoire de la pensée politique, Les Éditions du Cerf, Paris, 2011, p. 230

[13] Relevantă este în acest sens admiraţia lui Dostoievski faţă de socialismul utopic al lui George Sand (mult mai creştină, spunea Dostoievski, decât îşi dădea seama), admiraţie pe care şi-a menţinut-o până la sfârşitul vieţii şi care a avut un impact major asupra operei dostoievskiene.

[14] Citatul l-am extras din cartea lui Bruce K. Ward (unul dintre cei mai importanţi intepreţi contemporani ai lui Dostoievski) intitulată sugestiv Redeeming the Enlightenment (William B. Eerdmans Publishing Company, Grand Rapids, Michigan / Cambridge, UK, 2010, p. 220). Cartea se vrea a fi un dialog pe trei nivele între umanismul secular al Iluminismului (în special aşa cum se manifestă el în gândirea lui Rousseau), nihilismul lui Nietzsche şi umanismul creştin al lui Dostoievski.

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

19 răspunsuri la Cum ar trebui abordată chestiunea protestelor de la Roşia Montană şi a nou născutei mişcări sociale atât din perspectivă conservatoare cât şi din perspectivă creştină

  1. DCC zice:

    Multumim pentru articol , excelent
    In afara de mine , cred si sper sa fie de mare folos pentru multi dintre ortodocsi!

  2. Pingback: PROTESTE PENTRU ROSIA MONTANA. SOROS finanteaza o parte a ONG-urilor organizatoare si participa la COMPANIA RMGC/ Ponta insista cu SANTAJUL DESPAGUBIRILOR si se lamenteaza cu FUGA INVESTITORILOR/ O perspectiva crestina asupra protestelor pentru Rosia Mont

  3. Draga Alexandru Racu, nu stiu cati ani – revin: acum vad ca esti nascut in 1982, ceea ce banuiam, cu aproximatie, oricum – dar tin sa-ti spun ca o regula de baza cand te apuci de scris este sa ai o baza documentara corecta. Daca pornesti la drum de la premise false atunci si concluziile tale vor fi la fel. Mai ales cand drumu-i lung si atat de sinuos, ca in cazul de mai sus. Concret, scrii foarte doct asa: „Inevitabil, la un astfel de protest vor participa oameni cu viziuni de ansamblu diferite, cu proiecte de societate diferite. Asa a fost si in 1990, in Piata Universitatii, si tot asa a fost si in ianuarie 2012. Asa e la orice protest.” Cam cum ai fi putut tu sti la 7 anisori cum a fost in 1990 in Piata Universitatii? Fraza de mai sus, scuza-ma ca-ti spun direct, e de o naivitate incomensurabila. Mai mult, ca sa inchei, toata poliloghia ta se poate reduce la cateva cuvinte, respectiv un vechi proverb romanesc, la care indemni tu, altfel foarte „crestineste”: „fa-te frate cu dracu’ pana treci puntea”. Dar cum poti sti tu unde duce puntea daca nu stii pe ce parte a ei esti?

    PS: Inca din titlul ai pornit-o cu stangul (sau, daca ai mers in maini, cu stanga). „Perspectiva conservatoare” e distincta de „perspectiva crestina”? Dumnezeule mare! Cand te gandesti ca te-am citit doar pentru ca te-a recomandat Mircea Platon… Adevar graia un mare roman – culmea culmilor, si conservator si crestin – strainatatea stramba mintea romanului dar da un chip istet… de oaie creata! Ai nostri tineri…

    • Draga Victor Roncea,

      Da, perspectiva conservatoare este distincta de perspectiva crestina, macar si pentru faptul ca un conservator saudit nu are cum sa fie crestin. Evident, pe aceste meleaguri, lucrurile stau un pic altfel. Insa in esenta, crestinismul e o religie care a schimbat lumea si continua sa o schimbe, chiar si atunci cand o face indirect prin forte istorice pe care le-a generat dar cu care nu se identifica pe deplin. In acest sens, nu vad nimic necrestin (dimpotriva) in faptul ca pe aceste meleaguri nu am conservat toate institutiile premodernitatii romanesti: spre exemplu serbia, tortura, robia tiganilor, ba chiar si pedeapsa cu moartea (in cazul in care doresti sa te lamuresti mai mult asupra felului in care abordez eu aceasta problema vezi te rog aceasta postare si discutiile de la rubrica de comentarii https://alexandruracu.wordpress.com/2013/07/13/ortodoxie-si-modernitatea-pe-marginea-actualei-dezbateri-constitutionale/).

      Aveam 8 anisori, mai exact, pe vremea Pietei Universitatii si, n-o sa-ti vina sa crezi, chiar am si fost acolo (evident, insotit de taica-miu). Personal, citindu-ti blogul din cand in cand, n-am ramas deloc cu impresia ca tu si Gabriel Liiceanu (ca sa dau doar un exemplu, de la dreapta, desi la manifestatia din Piata Universitatii a participat si un Gabriel Andreescu) aveti un proiect comun de societate, si imi vine destul de greu sa cred ca astfel stateau lucrurile in primavara lui 90′ dar s-au schimbat intre timp. Dar chiar si daca ar fi asa, conteaza prea putin. Eu speram ca vei aprecia faptul ca ti-am acordat dreptul de a avea propria ta identitate.

      Cu simpatia care i se cuvine unui batran revolutionar,

      Al tau,

      Alex

  4. Donkeypapuas zice:

    Lucrul curios legat de ZiariştiOnline (site girat de victor Roncea) este că au cenzurat acest videoclip în care o personalitate pentru care făceau şi fac mare tam-tam, ieromonahul Justin Pârvu (odihnească-se-n pace), se pronunţă împotriva jafului de la Roşia-Montană:

  5. Donkeypapuas zice:

    Pe toţi cei care fac mare caz de FALSE opoziţii – oare cât de interesat? – i-aş îndemna să citească roamnul-fluviu al lui Constantin Stere, „În preajma revoluţiei”.

  6. DCC zice:

    Draga domnule Victor Roncea , nu stiu cati ani ai , dar de un singur lucru m-am convins de-a lungul vremii: poti sa ajungi un fel de Cornel Vadim Tudor daca te straduiesi cu decupajele.

  7. Pingback: PROTESTELE PENTRU ROSIA MONTANA. Moise Guran vs Ponta la Editie Speciala (TVR) [VIDEO]/ Iures in lumea politica: VA CRAPA USL-ul?/ Basescu “STRIKES BACK”. Cu tupeu & aroganta LA MAXIM/ Cristian Tudor Popescu despre TEHNICILE DE MANIPULARE

  8. Pingback: PROTESTELE PENTRU ROSIA MONTANA. Moise Guran vs Ponta la Editie Speciala (TVR) [VIDEO]/ Iures in lumea politica: VA CRAPA USL-ul?/ Basescu “STRIKES BACK”. Cu tupeu & aroganta LA MAXIM/ Cristian Tudor Popescu despre TEHNICILE DE MANIPULARE

  9. Pingback: update – PROTESTELE PENTRU ROSIA MONTANA. Moise Guran vs Ponta la Editie Speciala (TVR) [VIDEO]/ Iures in lumea politica: VA CRAPA USL-ul?/ Basescu “STRIKES BACK”. Cu tupeu & aroganta LA MAXIM/ Cristian Tudor Popescu despre TEHNICILE

  10. Pingback: update – PROTESTELE PENTRU ROSIA MONTANA. Moise Guran vs Ponta la Editie Speciala (TVR) [VIDEO]/ Iures in lumea politica: VA CRAPA USL-ul?/ Basescu “STRIKES BACK”. Cu tupeu & aroganta LA MAXIM/ Cristian Tudor Popescu despre TEHNICILE

  11. Pingback: update – PROTESTELE PENTRU ROSIA MONTANA. Moise Guran vs Ponta la Editie Speciala (TVR) [VIDEO]/ Iures in lumea politica: VA CRAPA USL-ul?/ Basescu “STRIKES BACK”. Cu tupeu & aroganta LA MAXIM/ Cristian Tudor Popescu despre TEHNICILE

  12. Pingback: update – PROTESTELE PENTRU ROSIA MONTANA. Moise Guran vs Ponta la Editie Speciala (TVR) [VIDEO]/ Iures in lumea politica: VA CRAPA USL-ul?/ Basescu “STRIKES BACK”. Cu tupeu & aroganta LA MAXIM/ Cristian Tudor Popescu despre TEHNICILE

  13. padurean sergiu zice:

    VA ATENTIONEZ CA ROSIA MONTANA NU ESTE DECAT UN PASAJ NECESAR PENTRU ATINGEREA PRAGULUI CRITIC SOCIAL CARE DUCE LA IZBUCNIREA EVENIMENTELOR PE CARE LE ASTEPT DE 8 ANI!!!!…..Acest presedinte ….este ultimul…..vom avea r..e si apoi in urmatorii 8 ani(nu dupa) va fi foarte bine in tara asta!!!!…VA ROG PE CEI CARE AVETI CEVA DE DAT(DACA SIMTITI ACEST LUCRU) SA RAMANETI AICI,ACASA(ce frumos suna „”acasa””)SI SA AVETI RABDAREA NECESARA(rabdarea esre specifica oamenilor modesti,care nu tipa in piata tare,dar care au muncit si au ceva de oferit acestei natii!!!)SA PUTETI SA VA MANIFESTATI PLENAR CALITATILE!!!!
    va comjur ca strabunii fiecaruia dintre noi nu vor accepta sa plecam la infinit de pe aceste taramuri!!!!
    Lasitatea nu este un curaj…..rabdarea cred ca da!!!!……………..

    • Asa sa ne ajute Dumnezeu 🙂 Fac si eu parte din categoria celor care s-au saturat sa fie invitati (de catre oameni precum presedintele basescu, dar, in ultima instanta, de catre intreaga clasa politica) sa plece (peste hotare). Si cred ca a cam sosit vremea sa nu mai raspundem la invitatie ci sa-i invitam noi pe ei sa plece.

  14. padurean sergiu zice:

    Cel ce ne va conduce dupa ce ,cel care este nu va mai fi,numele lui va avea legatura cu cifrele 3 si 4 in egala masura ca importanta.
    Cei care ne conduc si astazi, ne-au anuntat ca nu pot a se opri sa ne suga seva natiunii noastre ,vor fi linsati in piata(in fata Casei Poporului si pe caile de acces in ea) de catre multimea dezlantuita.VA ATENTIONEZ CA ACUM VOM AVEA PARTE DE DESCATUSAREA DE INSTINCT PRIMAR IN FORMA LUI CEA MAI PURA!
    Cel care ne conduce si o parte din cei care ne conduc nu vor mai fi cand cel cu 3 si 4 va deveni CONDUCATOR pentru 20-21 de ani….Acesta este rege si va fi un alt CAROL I ca mod de manifestare in a conduce aceasta tara.Vine de la Londra……

  15. padurean sergiu zice:

    Ucraina nu este decat capsa unui razboi cumplit!Ungaria va incerca amorsarea unui conflict in Romaina si in alte zone de interes care sa o duca spre refacerea Ungariei mari.Stati linisatiti ca taranii nostrii ii vor face sa se linisteasca si vor ramane aproximativ 300.000 aici.
    In jurul nostru va fi foc……la noi va fi anarhire,precum am prezis,si apoi ,dupa 4-5 luni ,va venii cel cu 4 nume (social) si 3 in nume ( de print).
    In lume va incepe un razboi cumplit.De data aceasta va plati tributul Asia.Europa a platit de doua ori si este destul.Germania si Franta nu mai vor sa fie ciuca bataii.Au inteles!
    Statele unite vor disparea datorita tensiunilor interne care vor degenera in anarhie cumplita…….Ajunge….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s