Recomandare cinematografică

Dacă filme despre România profundă nu se fac, cineaştii din noul val nefiind (încă?) tentaţi să exploreze artistic şi epoci de istorie naţională de dinaintea epocii de aur, cei interesaţi pot însă viziona un film despre Slovacia profundă. Želary reflectă deopotrivă frumuseţea şi drama de ansamblu ale spaţiului est-european în secolul XX. Nominalizată la premiul Oscar pentru cel mai bun film străin în 2003, coproducţia ceho-slovacă regizată de Ondřej Trojan înfăţişează în culori specifice peisajului carpatin, şi deci, profund familiare, “o gură de rai” aşezată mai la nord de Maramureş. Colorostica vie a peliculei reflectă faptul că, locuită şi de sfinţi şi de ticăloşi, lumea din Želary este mai presus de toate o lume a oamenilor vii, care, datorită acestui fapt, nu poate fi încadrată în reducţionismele ideologice prin prisma cărora generaţiile succesive de elite “modernizatoare” est-europene prezintă realitatea satului est-european[1]. În acest sens, realismul regizorului ceh este plenar şi surprinde, dincolo de virtuţi şi păcate, frumuseţea care mântuie lumea. Nu este presupusul realism al flegmei ca replică dezabuzată la decenii de mistificare naţionalistă melodramatică şi ţipătoare, al cărui secret este refuzul sau neputinţa de a evada din lumea îngustă şi gri a blocurilor ceauşiste, de a accepta că există sau cel puţin a existat şi o altă lume: lumea lui Dumnezeu. Călcată cu şenilele barbariei civilizate pe axa Berlin-Moscova şi înapoi, lumea satului est-european pe care o prezintă Trojan în filmul său refuză să fie înregimentată, şi, devenită în cele din urmă fantomă care bântuie printre ruine, aceeaşi lume refuză să moară. Mai mult, în răspăr cu discursul de extracţie stalinistă al piţigoilor neoliberali de pe la noi şi fără să cadă în vreun tip de romantism superficial, Želary vorbeşte despre nevoia dramatică de permanenţă, de tradiţie vie, non-muzeificată şi non-înregimentată, pe care o resimte omul modern, ameninţat cu lobotomia. Printr-o stranie şi poate providenţială coincidenţă, filmul regizorului ceh, care descrie contactul traumatic dintre universul pastoral est-european şi barbaria civilizată fascisto-comunistă, a fost învins în competiţia pentru Oscar de excelentul film al regizorului quebecoas Denys Arcand, Les invasions barbares, film profund deprimant care înfăţişează tocmai lumea lobotomizată şi dezintegrată a hiperliberalismului occidental triumfător. Aceeaşi lume în care ni se cere astăzi să ne integrăm, făcând astfel proba “civilizatei” noastre europenităţi, şi în care, vorba părintelui Rafail Noica, reeducarea s-a făcut nu ca în Est, cu mitraliera, ci cu metode mai soft dar, în cele din urmă, mai eficiente.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s