Christopher Lasch despre omul narcisist (omul care nu se iubeşte pe sine)

de Anca Simitopol

Cultura occidentală liberală are ca piatră de temelie voinţa autonomă. Ea este, aşa cum arată filozofi ca Pierre Manent sau Louis Dumont, dezvoltarea logică a protestantismului, care aşează individul autonom mai presus de orice în această lume şi neagă orice nevoie de ierarhie şi de mediere între individ şi divinitate. Capitalismul, expresia economică a liberalismului, a cultivat, la începuturile sale, tot pe urmele maestrului său religios, protestantismul, o cultură a muncii şi a economisirii, o cultură a îmbogăţirii nu de dragul bogăţiei, ci ca semn că eşti bine-plăcut lui Dumnezeu (săracii sunt leneşi şi neplăcuţi lui Dumnezeu, deci milostenia nu are niciun sens). Liberalii celebrează răspândirea în întreaga lume a observaţiilor lui Tocqueville din Despre democraţia în America: indivizii devin tot mai autonomi şi egali între ei şi, potrivit liberalilor, desfăşurarea acestui proces nu trebuie stingherită de nimic. Astfel, oamenii nu trebuie să fie caracterizaţi sau influenţaţi de lucruri presupus superioare individului, precum tradiţia, ţara, comunitatea sau familia, deoarece acestea ameninţă să strivească libertatea individuală. De aceea, individul nu trebuie definit prin altceva decât prin el însuşi. Urmând această logică până la capăt, cultura liberală în care trăim încearcă să facă din trecut tabula rasa. Surpriza pe care ne-o dezvăluie autorul american Christopher Lasch este că o asemenea cultură e falimentară. Individul dezinteresat de trecut va fi cu siguranţă dezinteresat şi de viitor (lucru valabil în egală măsură şi pentru un popor), pentru că, aşa cum a demonstrat psihanaliza, amintirile dragi sunt o sursă indispensabilă în maturizarea unei persoane. 

Născut în 1932, din părinţi progresişti, liberali şi atei, Christopher Lasch a obţinut doctoratul în istorie la University of Columbia şi s-a inspirit iniţial dintr-un neo-marxism apropiat de cel al lui Marcuse, urmând ca apoi să critice atât dreapta cât şi stânga contemporane pentru proiectele lor progresiste, distrugătoare ale tradiţiei. Neplăcut, desigur, nici de stânga nici de drepata, istoricul american a influenţat gândirea altor filozofi, printre care francezul Jean-Claude Michéa. Cărţile sale, precum Haven in a Heartless World, The Culture of Narcissism şi The Minimal Self, analizează dezvoltarea capitalismului în Statele Unite, urmărind procesul prin care individul protestant chivernisit de la sfârşitul secolului XVIII s-a transformat în individul narcisist al Americii anilor ’60-’70 şi, am putea spune, al lumii zilelor noastre. Autorul american arată că Occidentul liberal, şi în mod particular ţara sa, căci asupra ei se concentrează, s-a împotmolit într-o criză culturală care reprezintă adevărata sursă a crizei politico-economice a capitalismului. În acest articol mă voi concentra în special asupra cărţii lui Lasch, The Culture of Narcissism (W.W. Norton & Company, New York, 1979).

Până de curând, America, ţara tuturor posibilităţilor, s-a sprijinit pe înlăturarea obstacolelor care înregimentează individul într-un grup sau într-o ierarhie, pe mobilitatea socială şi pe etica protestantă a muncii, lucruri care au făcut ca succesul material şi spriritual să fie rezultatul pur al iniţiativei individuale. Aşa cum ştim de la Max Weber, succesul protestantului clasic e rodul muncii unui individ care nu-şi pierde nici timpul nici banii în flecăreli inutile sau întâlniri care nu aduc profit, un individ, deci, chivernisit, sobru, moderat, disciplinat şi, mai ales, care nu s-ar afunda niciodată în datorii. Încet-încet, însă, ca mai toate lucrurile, acest ideal de disciplină şi moderaţie a început să decadă, aproape fără ca nimeni să bage de seamă. Cum spune Lasch, nici drasticele norme morale calviniste n-au putut face americanul protestant să se dea la o parte de la comerţul cu rom şi sclavi. Aşa a apărut, arată Lasch, versiunea secularizată a eticii protestante şi anume, yankeul care susţinea îmbunătăţirea propriei condiţii prin care, însă, înţelegea îmbogăţirea materială nu ca mod de confirmare a mântuirii, dar nici ca scop în sine, ci ca scop pentru îmbogăţirea morală şi intelectuală (p.109).

Urmaşul yankeului a mai făcut un pas înainte, aşa încât în secolul XIX, banul începea să devină tot mai mult măsura tuturor lucrurilor şi oamenilor. Însă burghezul de secol XIX încă avea un acut sentiment al datoriei şi al vinei care-l făceau să-şi taie singur micile pofte în vederea bunăstării pe care urma să o realizeze în viitor prin propriile eforturi. “Henry Ward Beecher”, subliniază Lasch, “definea înaltul ideal al fericirii ca o stare în care omul e atât de ocupat încât nu ştie dacă e fericit sau nu” (pp.112-113). La sfârşitul secolului, succesul în sine şi dorinţa de a câştiga au luat locul idealului de disciplină şi stăpânire de sine. Corporaţiile au început să încurajeze tineri ambiţioşi, “plini de energie şi iniţiativă”, care să se lupte pentru a câştiga aprobarea şefului, care să “ştie să se vândă bine” (p.114). Astfel, tradiţia lui Benjamin Franklin a fost înlocuită de formulele de succes ale lui Dale Carnegie, în care abia dacă se mai întrevăd morala calvinistă, spiritul de disciplină şi economisire, şi care învaţă indivizii să nu se mai ascundă şi să recunoască mândri că iubesc banii şi celebritatea. Aşa ajungem la strănepotul protestantului moderat, la omul contemporan care valorifică succesul ca scop în sine, dar un scop lipsit de orice conţinut şi de orice referinţă mai mult sau mai puţin transcendentă. În acest sens, Lasch distinge între faimă şi celebritate, prima fiind rezultatul unor fapte măreţe, demne de notat în biografii, pe când cea de-a doua depinde de un pur farmec personal, neidentificat în vreo faptă anume. Astfel, contează mai puţin ce a realizat o celebritate, cât faptul că “s-a realizat”, că se află în vizorul camerelor de luat vederi şi pe coperţile revistelor “People”, cu eterna piscină azurie pe fundal, în ciuda nulităţii sau chiar a deplinei absenţe a meritelor sau performanţelor sale. Această “celebritate” nu şi-a câştigat respectul celorlalţi, care e atributul faimei, deoarece nu a realizat nimic remarcabil, ci e unul dintre aşa-zişii oameni “frumoşi” pe care oamenii simpli – dispreţuiţi de cei dintâi – îl invidiază.

Fenomenul pe fondul căruia au avut loc aceste schimbări e următorul, potrivit lui Christopher Lasch: dacă la începuturile capitalismului industrial, angajatorii priveau angajaţii ca pe nişte “animale de povară”, nepăsându-le cu ce-şi ocupă aceştia din urmă puţinul timp liber, după doisprezece sau paisprezece ore de lucru pe zi, la sfârşit de secol XIX, început de secol XX, câţiva angajatori luminaţi au înţeles cu cât mai valoros e angajatul lor şi în calitate de consumator. Astfel, s-a trecut de la o economie de producţie la una de consum capabilă să gestioneze şi timpul liber al angajatului care – o dată ce economia americană a devenit capabilă să satisfacă nevoile materiale de bază ale oamenilor – a început să vadă câte nevoi avea, la care nici nu se gândise vreodată, până ce nu a văzut reclamele convingătoare nu doar la diverse produse de fapt inutile, ci la remarcabilul produs care e chiar consumatorul: omul din reclame, mereu nemulţumit de ceea ce găseşte pe piaţă, mereu în căutare de ceva nou, care să-i producă noi senzaţii.

Desigur, Lasch nu vorbeşte de un complot mondial care spală pe creier biata victimă neajutorată. În viziunea lui Lasch, omul e o fiinţă înzestrată cu raţiune care poate spune oricând “nu” unui bun care i se oferă dar, în acelaşi timp, Lasch e convins că numai un om educat într-o familie care păstrează tradiţia unei comunităţi poate spune “nu”, şi nu unul scos din familie, tradiţie, comunitate şi educat de piaţă şi de corporaţie. Lasch se referă, astfel, la ceea ce John Ruskin numea în secolul XIX triumful economicului asupra politicului, pe care englezul îl definea ca înlocuirea virtuţii creştine a milosteniei cu semi-virtuţile de disciplină a muncii şi frugalitate (John Ruskin, în John Milbank, Theology and Social Theory, p.200). Potrivit lui Ruskin, triumful economicului a devenit deplin când, părăsind spaţiul public, elementul religios, retras în sfera privată, a lăsat un vid care a fost ocupat de piaţa autoreglată. În absenţa unei normativităţi etico-religioase, singura limită a voinţei individuale autonome este o altă voinţă individuală autonomă (“fiecare urmărindu-şi fericirea individuală până la punctul mort al preocupării narcisiste de sine”), capitalismul fiind, deci, o economie a “războiului tuturor împotriva tuturor”.

La fenomenul transformării economiei de producţie în economie de consum se adaugă, spune Lasch, dezvoltarea birocraţiilor şi corporaţiilor uriaşe şi, ceea ce am menţionat deja, condiţiile sociale ale unei vieţi caracterizate de “războiul tuturor împotriva tuturor”. Pe fundalul acestor trei fenomene apare ceea ce Lasch numeşte omul narcisist, produsul unei societăţi narcisiste, şi pe care îl caracterizează astfel: prin “dorinţa de a se înţelege superficial de bine cu toată lumea, nevoia de a-şi organiza viaţa privată în conformitate cu cerinţele corporaţiei din care face parte, încercarea de a se vinde pe piaţă ca orice marfă, lipsa valorilor” (p.123). Lasch nu sugerează că lumea occidentală e plină în totalitate de maladia narcisismului, ci că fiecare epocă, prin valorile pe care le promovează, dă naştere anumitor trăsături care se regăsesc în majoritatea membrilor societăţii respective şi care, atunci când sunt prezente într-o mare măsură în unii indivizi, se transformă în forme patologice de comportament. Astfel, dacă în timpul lui Freud, isteria şi nevroza obsesivă erau formele patologice generate de nişte trăsături specifice vechiului capitalism şi anume, “acumularea, munca fanatică, represiunea îndârjită a sexualităţii”, în noul capitalism nu mai întâlnim “nevroza clasică, în care un impuls infantil e reprimat de autoritatea patriarhală, ci versiunea modernă în care impulsul este stimulat şi pervertit, fără însă a i se oferi un mod adecvat de satisfacere sau o formă coerentă de control” (p.90). Astfel, potrivit lui Lasch, autoritatea şi produsul ei, personalitatea autoritară, ţinta atacurilor Şcolii de la Frankfurt, nu mai reprezintă nicidecum un pericol în societatea contemporană. Dimpotrivă, pericolul şi adevăratul motor al actualului capitalism trebuie localizate exact în direcţia opusă, în criza autorităţii care caracterizează lumea contemporană.

Pentru a înţelege ce înseamnă narcisismul în contextul societăţii contemporane, Lasch îl urmăreşte în patru medii interdependente: familie, artă, şcoală şi corporaţie.  Christopher Lasch afirmă că trăsătura fundamentală a societăţii contemporane este erodarea autorităţii – a părinţilor, şcolii, Bisericii – în numele emancipării individului de orice suprastructură care i-ar putea strivi libertatea. Lasch ne spune să nu ne bucurăm prea mult de erodarea autorităţii familiei (care aduce după sine erodarea tuturor celorlalte autorităţi), căci puterea care vine în locul ei e mult mai drastică. Freud sustine că omul e format din sine, eu şi supra-eu, sinele reprezentând partea instinctuală, iar supra-eul autoritatea externă internalizată întâi prin autoritatea părinţilor. Potrivit lui Lasch, sinele şi supra-eul au aceeaşi sursă: fanteziile arhaice, primitive, agresive pe care copiii şi le formează despre părinţii lor datorită faptului inevitabil că nici cei mai libertini părinţi nu pot satisface absolut toate dorinţele copilului. Dar partea agresivă şi auto-distrugătoare a supra-eului se modifică prin experienţele ulterioare ale copilului, adică prin faptul că el vede în părinţii săi şi în educaţia pe care aceştia i-o transmit modele demne de urmat şi astfel internalizează trăsăturile pe care copilul le iubeşte şi admiră în părinţi. Părinţii, la rândul lor, exercitându-şi autoritatea, cer copilului să se ridice la aşteptările lor, de exemplu (în cazurile fericite), să cultive virtuţile bunătăţii, dreptăţii, frumosului etc. Acest lucru se realizează prin responsabilităţile pe care părinţii le atribuie copiilor, prin faptul că aceştia din urmă urmăresc munca părinţilor sau pot lua parte la ea. Însă în măsura în care societatea promovează nu talentele reale, ci imaginea, părintele care face o muncă automată, birocratică şi lipsită de conţinut (agent P.R., agent de vânzări), nu mai are ce transmite copilului. Şi este evident faptul că nu se poate asigura continuitatea între generaţii fără transmiterea unei cunoaşteri reale. În acelaşi mod, intrând în contact cu şcoala, Biserica, cu societatea, în general, copilul internalizează aşteptările acestora din urmă, prin faptul că-şi găseşte aici modele pe care le urmează.[1]Aşa se formează ceea ce Lasch numeşte “eul ideal”. În măsura în care această experienţă lipseşte, adică toate formele de autoritate dintr-o societate sunt erodate, supra-eul agresiv se dezvoltă pe seama “eului ideal”.

Deşi potrivit psihanalizei toţi copiii îşi formează iniţial o imagine primitivă şi falsă a părinţilor ca nişte creaturi agresive, întrucât, după cum am spus, toţi copiii suferă din pricina interdicţiei, în cazurile în care modelul bun (demn de imitat) al părinţilor lipseşte, copilul rămâne cu această imagine primitivă a părinţilor şi o internalizează, căci copilul însuşi se sperie de libertatea absolută cu care e confruntat şi se pedepseşte singur prin aceste imagini terorizante. Aşa se dezvoltă individul narcisist. Iniţial, în “narcisismul primar”, nou-născutul o percepe pe mamă ca făcănd parte din propria sa existenţă şi confundă dependenţa lui de mamă, care-i satisface imediat nevoile, cu propria sa omnipotenţă. Potrivit lui Lasch, sfatul experţilor, ca părinţii să se rezume la a-şi manifesta doar afecţiunea faţă de copil, separând-o de autoritate, nu este doar fals, ci şi extrem de nociv. Părinţii încrezători în propriile capacităţi de educare a copilului nu-şi pot permite să ia în considerare toate dorinţele copilului, dar nici să le ignore, întrucât, în acest din urmă caz, copilul va identifica autoritatea cu forţa şi va reţine că cel mai puternic învinge. Dar efectul nu e diferit în primul caz, de lipsă de autoritate, căci copilul, dispreţuindu-şi părinţii ca fiind slabi, inventează inconştient alt “set” de părinţi puternici care-şi manifestă puterea arbitrară. Potrivit lui Lasch, numeroşi tineri americani au declarat că-şi visează părinţii ca nişte monştri, deşi, în realitate, părinţii sunt libertini sau neglijenţi şi nu i-ar pedepsi niciodată.

Astfel, în lipsa modelului bun, copilul ajunge să prelungească identificarea dintre el şi mamă cu identificarea dintre el şi lume. Iar în procesul creşterii sale, când separarea dintre el şi lume devine evidentă, va face tot posibilul s-o anuleze. Cu alte cuvinte, pentru narcisist lumea e o oglindă, o extensie a sinelui, narcisistul păstrând confuzia, din narcisismul primar, dintre dependenţa de ceilalţi şi omnipotenţa sa, şi nemaifiind capabil să distingă între realitate şi iluzie (pp.79-91, The Minimal Self, pp.182-184). Un copil care se simte ameninţat de sentimentele agresive îndreptate către sine şi proiectate asupra celor din afară (reflectate, în primul rând, în imaginea părinţilor “supra-omeneşti”, din mintea sa) încearcă să-şi găsească echilibrul în mod inconştient imaginându-se pe sine omnipotent, bogat şi frumos. Mai ales în situaţia în care părinţii înşişi se lasă convinşi că “au doar o viaţă de trăit” şi că nu trebuie să şi-o trăiască prin copilul lor, dar fac eforturi, în acelaşi timp, să fie părinţi ideali, ei încearcă să compenseze lipsa de sentimente spontane faţă de copil cu solicitudinea. Astfel, părinţii cred în mod sincer dar abstract că trebuie să-i ofere tot ce e mai bun copilului, deoarece merită, şi încearcă să-i satisfacă toate dorinţele materiale şi să-i aranjeze toate detaliile vieţii, distrugând astfel capacitatea copilului de-a sta pe propriile picioare. După cum am spus deja, modelul bun de părinţi îl determină pe copil să-şi imite părinţii, să meargă pe urmele lor. Modelul mai sus prezentat îl determină, în schimb, pe copil să se identifice cu părinţii săi, adică să ia faptul că părinţii îi satisfac toate dorinţele drept propria omnipotenţă. Ulterior, în viaţă, copilul, viitorul narcisist, nu mai e capabil să imite eroi, ci ajunge să se identifice (transpună în) cu celebrităţi (simboluri ale omnipotenţei nule sub raport axiologic) pe care le invidiază şi pe care le percepe ca pe o extensie a sinelui. De aceea societatea narcisistă valorifică celebritatea şi spectacolul.

Narcisistul depinde de admiraţia celorlalţi, nefiind însă capabil de vreun angajament intelectual sau sentimental faţă de lume şi cei din jur, şi împarte lumea în cei bogaţi şi puternici şi oamenii simpli, neputând accepta că nu face parte din rândul celor dintâi. Iar faptul că ajunge să înţeleagă nu doar că e lipsit total de celebritate, ci şi că ar putea muri fără ca nimeni să fie afectat de dispariţia sa din spaţiul microscopic pe care-l ocupă, reprezintă o lovitură covârşitoare pentru el. Lipsa distincţiei dintre realitate şi iluzie, pe care copilul o experimentează la o vârstă fragedă, e menţinută de cultura consumeristă, spre exemplu de nenumăratele jocuri video care dau impresia copilului că poate fi şi face orice. Acest lucru împiedică omul să-şi conştientizeze limitele şi vulnerabilitatea şi tocmai impresia de omnipotenţă face omul tot mai vulnerabil în faţa lumii, deoarece un om se formează ca om doar prin confruntarea, dureroasă, cu regula exterioară. În opinia lui Lasch, cultura consumeristă e dominată nu de lucruri ci de iluzii. Expunerea continuă la iluzii, de tip jocuri video, filme şi multe altele, distruge capacitatea omului de a identifica atât realitatea, cât şi magia. Nepăsarea copiilor de a înţelege trucurile unui magician sau de a afla cine vorbeşte în aparatul de radio, spre exemplu, arată, spune Lasch, “prăbuşirea ideii de realitate însăşi, dependentă de capacitatea de distincţie între natură şi artificiu, între realitate şi iluzie. Această indiferenţă trădează incapacitatea de a fi interesat de altceva decât de sine” (p.160).

Arta postmodernă, potrivit lui Lasch, funcţionează după acelaşi mecanism ca şi cel al capitalismului. În ciuda militantismului ei anti-capitalist de suprafaţă, arta postmodernă nu este de fapt decât o extensie logică a acestuia din urmă. În viziunea lui Lasch, începând cu arta suprarealistă, arta postmodernă nu mai are ca scop să creeze iluzia de realitate şi să facă cititorul sau spectatorul să se regăsească în personajul artistic. Din contră, scopul este acela de a pune la îndoială dreptul realităţii de a se declara “mai reală” decât lumea fabricată în opera de artă. Teatrul experimental este cel mai bun exemplu de operă care încearcă să convingă spectatorul că “arta, ca viaţa însăşi, e o ficţiune: atribuirea arbitrară de semnificaţii unor experienţe de fapt lipsite de orice semnificaţie” (p.161). În această lume, religia îşi pierde sensul, căci credo quia absurdum nu mai are nicio semnificaţie într-o lume în care totul e absurd. Artistul postmodern face din chiar viaţa lui o operă de artă, urmărindu-şi cu atenţie toate senzaţiile, fără a se ruşina să expună vreuna. Dar acest lucru vine exact în continuarea capitalismului care încurajează indivizii să nu se teamă sau să se ruşineze de propriile senzaţii şi dorinţe, pentru că totul poate fi satisfăcut de bunurile de consum. În manieră postmodernă, o revistă care face reclamă la produse de înfrumuseţare, spune Lasch, pune pe copertă un titlu care poate fi foarte bine acela al unei cărţi postmoderne, care opune dominaţiei capitaliste o presupusă emancipare: “Opera ta de artă eşti tu însuţi” (p.168).

Lasch e de acord cu Hannah Arendt că o identitate reală, stabilă nu poate exista decât în relaţie cu o lume obiectivă şi stabilă. În cuvintele Hannei Arendt, oamenii îşi regăsesc identatea prin obiectivitatea lucrurilor, prin faptul că “se raportează la acelaşi scaun şi aceeaşi masă”. Pentru că lucrurile obiective sunt înlocuite de iluzii (în fiecare an apar sute de noi jocuri video şi gadget-uri care reprezintă realitatea pentru o parte considerabilă din populaţie), oamenii nu mai pot da seama de sau înţelege separaţia dintre ei înşişi şi lume sau dăinuirea lumii şi a obiectelor făcute de mâna omului.

Potrivit lui Lasch, şcoala, ca şi arta, pregăteşte individul pentru societatea de consum. Există un acord general că standardele educaţionale au scăzut considerabil. Conservatorii, spune Lasch, deplâng această situaţie, considerând că de vină e democratizarea educaţiei care ar fi accesibilă în mod real probabil doar unui procentaj de 10% din populaţie. Radicalii, dimpotrivă, celebrează acest fapt, vituperând împotriva vechiului model şcolar “fascist” care-şi propunea, în viziunea lor, să producă genii. Din perspectiva istoricului american, ambele premise sunt false. E uimitor, consideră Lasch, că societatea contemporană a atins o rată de alfabetizare fără precedent, dar în acelaşi timp a creat noi forme de analfabetism. Indivizii se exprimă tot mai greoi, cu un vocabular tot mai redus, sunt tot mai incapabili să facă deducţii logice sau chiar să-şi înţeleagă drepturile prevăzute în constituţie (pp.225-226). Ca urmare, manualele şcolare au fost simplificate, datorită plângerilor că cele dinainte erau mult prea greoaie şi că nu învăţau copiii lucruri practice. Aşa se face că lecţiile de gătit, de sănătate, sexualitate şi multe alte discipline neacademice (care ar fi putut fi învăţate acasă) au înlocuit discipline precum latina sau greaca veche care oricum îşi pierduseră orice utilitate. Dar, în viziunea lui Lasch, motivul pentru care standardele au scăzut nu e pentru că majoritatea care se bucură acum de binefacerile educaţiei e proastă (căci, spune el, standardele au scăzut şi la Harvard sau Princeton care cu greu pot fi socotite instituţii de învăţământ pentru mase). Potrivit lui Lasch, pentru a înţelege acest fenomen, trebuie să ne întoarcem la începutul secolului XX, şi chiar la Revoluţia Franceză, în cazul european. Pentru a avea buni cetăţeni, Republica nu putea lăsa educaţia copiilor pe mâna părinţilor şi trebuia să impună în educaţia şcolară anumite norme în concordanţă cu principiile ei. Între timp, lucrurile s-au schimbat, pentru că Republica abia dacă mai rezonează în mintea cuiva, iar cea care guvernează viaţa statului şi a cetăţenilor lui este piaţa autoreglată care, urmărindu-şi propriile ei finalităţi autonome, care nu cunosc decât legea profitului, stimulează şi “satisface” în acelaşi timp dorinţa de “celebritate” a indivizilor. Dacă vrea atât “resurse umane” cât şi buni consumatori, piaţa trebuie să-i formeze pe aceştia din şcoală, care-şi pierde astfel statutul de instituţie al cărei scop este transmiterea cunoaşterii devenind în schimb mijloc de satisfacere a “cerinţelor pieţei”. Dacă standardele au scăzut, în viziunea lui Lasch, aceasta nu e pentru că noile generaţii sunt incapabile intelectual să asimileze latina şi logica, ci pentru că aceste discipline sunt lipsite de valoare pe piaţă, iar rolul şcolii devine tot mai mult să modeleze nu inteligenţa reală a copiilor, ci imaginea, aparenţa lor, pentru ca, o dată ieşiţi din şcoală, să se poată vinde cât mai bine. Aşadar, şcoala participă la îngroşarea trăsăturilor narcisiste, încurajând în copii formarea unei imagini de sine gonflate, necorespunzătoare capacităţilor şi cunoştinţelor reale.

Fără ca cineva să-l fi ajutat să-şi dezvolte talentele şi capacităţile reale, individul ieşit din şcoală are ca scop să ajungă manager într-o corporaţie de succes. După cum spune Lasch, potrivit unui studiu asupra a 250 de manageri din doisprezece mari companii americane, liderul corporatist nu e atât unul care caută să-şi facă o avere fabuloasă, cât unul căruia îi place “să fie conducător de echipă şi să câştige”, “teama cea mai mare fiind aceea de a fi un loser”. Noul manager este un individ incapabil să dezvolte relaţii personale profunde sau să-şi asume un angajament social, are o foarte mică loialitate faţă de compania la care lucrează şi de aceea îşi alege clienţi puternici pe care să-i poată folosi împotriva companiei, dacă se iveşte ocazia. Aşa cum învaţă o carte de management, spune Lasch, “succesul, în ziua de azi, înseamnă nu doar să fii în faţă, ci să fii în faţa tuturor celorlalţi” (p.92). Potrivit lui Lasch, lumea corporatistă este mediul perfect pentru narcisist pentru că acestuia din urmă i se dă impresia (prin faptul că este tratat drept “partener”, deşi în mod real rămâne nimic mai mult decât un angajat) nu doar că i se oferă, dar că el însuşi îşi menţine deschise posibilităţi nenumărate şi că poate ajunge şi el oricând director de corporaţie. Angajaţii sunt de multe ori conştienţi că sunt manipulaţi (orele lungi petrecute la birou, de exemplu), dar nu-şi permit să răspundă în vreun fel conducerii pentru că acceptă regulile jocului. Astfel, dacă un angajat (partener, de fapt) e dărâmat de oboseală fizic şi psihic, acest lucru nu înseamnă nicidecum că depune nişte eforturi incompatibile cu condiţia umană însăşi, ci doar că ceva nu funcţionează bine în organismul lui, aşa că trebuie să ia nişte vitamine sau să consulte un psiholog. Dacă se simte gol pe interior, acest lucru nu se datorează faptului că-şi cultivă permanent imaginea, lipsită de orice esenţă, ci faptului că nu munceşte, nu călătoreşte, nu cumpără îndeajuns din bunurile de consum care promit să-i umple vidul interior.

Ceea ce ne arată Christopher Lasch este că narcisistul nu e un om care se iubeşte prea mult pe sine, iar societatea narcisistă nu e una hedonistă. Hedonismul presupune plăcerile “calde”, viciile clasice (mâncarea, băutura, sexul), care pot fi satisfăcute şi a căror satisfacere atinge o limită naturală.  Narcisistul însă nu-şi valorifică dreptul la fericire, ci trăieşte în ascetismul datoriei de a fi fericit, punând înainte plăcerile “reci”, adică plăcerile care nu pot fi satisfăcute niciodată, cum ar fi vanitatea. În acest sens trebuie înţeleasă, potrivit lui Lasch, valorificarea de către societate a succesului în sine – nu ca atribut a ceva – care se testează prin invidia celorlalţi, ceea ce confirmă fantezia de omnipotenţă. Din copilărie, individul aleargă neobosit după succes fără a-şi îngădui o clipă de răgaz pentru a se bucura de acest succes (tocmai pentru că succesul e o iluzie), impunându-şi un ascetism pe care, dacă l-ar vedea într-o persoană religioasă, l-ar echivala batjocoritor cu nebunia sau fanatismul. De când e mic, copilul ia în acelaşi timp lecţii de pictură, de pian, de karate, de înot, etc., fără să exceleze în vreuna dintre aceste activităţi, dar fiind mulţumit sau mai degrabă mulţumindu-şi părinţii că le face pe toate. I se transmite, astfel, din copilărie, prin părinţi, ideea că trăieşte într-o lume care-i oferă posibilităţi nelimitate şi, după cum am văzut deja, iluzia de omnipotenţă îi spune că şi el are capacităţi nelimitate prin care se poate bucura de infinitele posibilităţi.

În spatele iluziei libertăţii se ascunde reproşul emoţional că ne-ar putea trece prin cap să nu depunem toate eforturile pentru a srpijini această cultură care ne-a eliberat de sub tirania vechilor autorităţi, care ne oferă posibilitatea să facem lucruri de negândit până acum. Dar mai mult decât atât, sinele se întoarce cu o forţă covârşitoare, cu mult mai mare decât cea a supra-eului, împotriva individului. Aşa cum spune Lasch, iluzia de omnipotenţă e însoţită de reversul ei, sentimentul eşecului total, aşa încât în cazul eşecului (care este de multe ori inevitabil, căci foarte puţini dintre noi ajung celebrităţi în lumina reflectoarelor sau directori de corporaţii), sinele se întoarce cu o ură covârşitoare împotriva individului: cum, acum când mi se oferă toate oportunităţile, eu am clacat? eu! nu am putut lua acelaşi număr de lecţii, ca şi colegii mei? eu! nu am fost capabil să lucrez 12 ore pe zi? etc. Potrivit lui Lasch, acceptând regulile jocului, susţinem cu toţii societatea narcisistă. Aşa cum spune el, “dacă omul de jos îi invidiază pe cei sus-puşi, acest lucru nu e decât pentru că îi suspectează de încălcarea regulilor jocului, aşa cum i-ar plăcea şi lui, de altfel, să facă, dacă ar avea curajul”. Dar ignoră faptul că modul de promovare este fundamentalmente anormal, că societatea are la vârf non-valori (“elite corporatiste cu mentalitate anti-elitistă”) şi “nu-i trece prin minte să insiste asupra altor reguli” (p.317).

Cartea lui Lasch descrie un nou tip de paternalism care îşi are originile în a doua jumătate a secolului XIX, a fost completat de New Deal şi apoi s-a strecurat în viaţa de zi cu zi a societăţii americane. Studii despre New Deal au arătat, spune Lasch, că reglementarea guvernamentală a business-ului s-a făcut ca urmare a cererilor oamenilor de afaceri şi că agenţiile de reglementare îşi recrutează forţa de muncă din business. Astfel, politicile de welfare şi de reglementare nu merg împotriva capitalismului şi nu vin dintr-o “ură implacabilă împotriva business-ului”, ci dimpotrivă toate merg mână-n mână: “agenţiile de reglementare controlează competeţia şi stabilizează piaţa, în timp ce sistemul de welfare socializează ‘costurile umane’ ale producţiei capitaliste, ridicând rata şomajului, menţinând diferenţe salariale neadecvate şi asigurări neadecvate pentru boală şi bătrâneţe” (p.394). Dacă sfârşitul secolului XIX experimenta triumful economicului asupra politicului, putem spune că acest triumf este acum completat de un altul: “triumful terapeuticului” (titlul unei faimoase cărţi a lui Philip Rieff), căci societatea narcisistă e totodată una “terapeutică”. Narcisistul, care se simte gol pe interior, e încurajat să consulte psihologi care îl ajută să se descotorosească de orice presiuni care îi inhibă personalitatea, să fie tolerant cu propria sa persoană (căci datoria şi sacrificiul de sine nu-l duc departe) şi să se afirme pe sine pentru a face faţă mai bine concurenţei. Experţii (psihologi, reformatori de manuale şcolare şi de sisteme de învăţământ, reformatori de educaţie parentală, reformatori de business, în sensul arătat pe parcursul acestui articol) pretind că “educă autonomia” individului, începând din copilărie, eliberându-l de opresiunea parentală şi de normele morale ale societăţii. Dar premisa nemărturisită este de fapt aceea că individul nu e de fapt autonom şi, drept consecinţă, “educarea autonomiei” nu relevă decât o altă formă de heteronomie. Lasch atacă profesia de psiholog în măsura în care acesta nu îi spune individului că se simte gol pe interior pentru că trăieşte într-un sistem bolnav şi acordă credit unui sistem bolnav, spunându-i în schimb că suferă fie datorită unui dezechilibru chimic la nivel cerebral, fie datorită faptului că a fost abuzat de către forţele autoritare tradiţionale. Oricine îţi spune în asemenea situaţii că nimic din ceea ce ţi se întâmplă nu e din vina ta, nu-ţi poate fi prieten, căci îţi spune, de fapt, că nu eşti responsabil, deci nu eşti liber, deci nu poţi sta pe propriile picioare, deci sistemul e bun căci el îţi asigură supravieţuirea. În definitiv, pentru Lasch, gol pe interior, omul narcisist nu-şi doreşte decât să supravieţuiască, iar cultura noastră este la rigoare o cultură a supravieţuirii (în acest sens, Lasch dă exemplul înmulţirii TV show-rilor care te învaţă cum să supravieţuieşti în mijlocul naturii ostile, sau a filmelor cu oameni care supravieţuiesc unor catastrofe naturale sau chiar planetare). Iar alături de toţi experţii şcolari, parentali, etc., psihologii şi terapeuţii care îi dau clar de înţeles omului că sistemul, aşa cum e descris el în acest articol, a învins, iar ei sunt acolo pentru a-l ajuta pe om să supravieţuiască în acest sistem, reprezintă de fapt trâmbiţe ale noului capitalism paternalist.  

Desigur, e nevoie de un efort serios pentru a găsi “fani” ai familiei patriarhale în actuala societate. Dar Lasch ne propune să facem un exerciţiu filozofic, punându-ne întrebarea socratică, de ce anume sau în numele a ce criticăm familia patriarhală. Istoricul american ne arată, argumentat, că sistemul capitalist şi postmodernismul nu sunt două sisteme diferite, ci cel din urmă, care are ca piatră de temelie nihilismul, este consecinţa logică a celui dintâi. Din cărţile lui Lasch reiese că procesul pe care el îl descrie, odată început, merge de la sine, dar că el nu a învins şi, cine ştie, mici acţiuni individuale de asociere, prin care se refuză regulile jocului, pot schimba ceva, măcar la nivel individual, căci, dupa cum afirma Lasch la sfârşitul anilor ‘70, marile corporaţii nu “duc America înainte”, ci spre prăpăd. Lasch susţine întoarcerea fiecărui popor la tradiţia proprie, căci, aşa cum o spune Montesquieu, o constituţie reflectă viaţa unui popor, de aceea ea nu poate fi luată din altă parte şi bătută în cuie. Atât capitalismul cât şi postmodernismul îşi au originea în filozofia Luminilor, preluând de aici conceptele ambigue de individ, autonomie, progres, libertate, dar, în mod paradoxal, urmează drumul invers celui croit de Iluminism. Întrucât omul narcisist are o lume interioară săracă, populată doar de imaginile supra-omeneşti, arhetipale ale părinţilor agresivi şi nu este capabil să imite modele de eroi, ci să se identifice cu imagini de omnipotenţă, el simte un vid interior şi o lipsă de sens. Cea mai puternică dorinţă a sa e să dea un sens vieţii, dar nu se poate întoarce la creştinism care presupune urmarea lui Hristos, căci nu e capabil de urmarea unui model. De aici, regresul tinerelor generaţii către gândirea magică primitivă, şi fascinaţia faţă de vrăjitorie şi ocultisme (ceea ce corespunde, de fapt, imaginilor primitive şi agresive ale sinelui), cele cărora raţiunea iluministă le-a declarat război şi le-a garantat cu mândrie moarte sigură.

 


[1]Desigur, această experienţă nu e lipsită de “durere”, căci e dureros pentru copil să nu-şi pună în practică toate dorinţele şi ambiţiile, să renunţe la ceva pentru a-l împărţi cu alţii şi să se supună disciplinei proprii oricărui proces de învăţare. Aşa cum ştim de la Freud, “durerea” e preţul civilizaţiei. Dar acest lucru nu înseamnă că a lăsa frâu liber instinctelor e un proces lipsit de durere, după cum vom vedea.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Christopher Lasch despre omul narcisist (omul care nu se iubeşte pe sine)

  1. Pingback: Consum flori nemuritoare | Teologie pentru azi

  2. Donkeypapuas zice:

    „Capitalismul” este invenţia lui Marx. Este propovăduită ca un „adevăr de necontestat” de către admiratorii acestuia, fie ei comunişti sau nu. Inclusiv de acel zăpăcit de Weber a cărui frazeologie „despre etica protestantă a capitalismului” a umplut toate manualele universitare. Mai ales universitare, pentu că marxiştii sunt atraşi ca muştele de miere spre centrele de formare a elitelor.

    Dacă ar fi reală, atunci ar trebui să fie adevărată şi existenţa „societăţii feudale”, adicăp a unei IDEOLOGII FEUDALE. Ori, nu există ceva de genul ăsta! Ştim de Evul mediu, de societăţi germanice bazate pe drept cutumiar, pe cele mediteraneene având dreptul scris ca fundament; aflăm societăţi islamice; impunătorul Imperiu roman de Răsărit (minimalizat, dacă nu chiar ignorat în istoriografie).

    Apoi, pretinde Marx (urmat de ciracii lui), Feudalismul ar fi fost înlocuit de Capitalism (pe cale revoluţionară, de către „burghezie”. Să mi se spună atunci un singur stat care ar avea ca IDEOLOGIE Capitalismul. Ceva de genul „Republica Capitalistă a Bananelor”. Pentru că state „Socialiste” sau „Comuniste” – teoretizate de Marx – acestea au existat. Am făcut şi noi parte dintr-unul. Dar am revenit la normalitate şi ar fi bine să ne păstrăm în firea normală a lucrurilor. Suntem români, cetăţeni ai României: cu legi, norme, guvernări (fie mai bune, fie mai proaste), mentalităţi proprii. Aşa cum au şi polonezii, şi englezii, francezii, mongolii…

    Dar, într-adevăr, are şi lăcomia rolul ei: este cel mai eficient mod de a transforma o ţară ţintă în colonie.

  3. 1Q84 zice:

    Lasch e formidabil si, desigur, netradus in Romania. Textul asta ar trebui publicat in presa culturala ca sa intre in circulatie. Ma astept ca Tismaneanu sa sara si sa ne spuna de „fascistul Lasch, care combatea valorile civic-liberale”. Despre cum sustinea Tismaneanu valorile civic-liberale in timpul regimului din a carui „condamnare” si-a facut acum cariera, aici:
    http://www.ziaristionline.ro/2011/12/09/exclusiv-vladimir-tismaneanu-cum-am-suferit-sub-criminala-securitate-si-cancerosul-partid-comunist/

    • Anca Simitopol zice:

      Da, gasesti in cartile lui Lasch o bogatie a gandirii! E una dintre marile mele descoperiri aici, in Canada, pe care, din nefericire, cred ca nu as fi avut-o in Romania. Articolul a aparut in Convorbiri literare acum vreun an. Daca vom avea ocazia (Aex si cu mine), ne-ar placea sa-l traducem in romana pe Lasch. Cred ca nu e doar o placere, ci o datorie fata de autorii cu adevarat mari sa-i “continuam”, cum s-ar spune.

  4. @1Q84

    Merita reprodus acest citat de la finalul articolului lui Cistelecan:

    „Sfanta tinerete utecista! Unde-i oare astazi acest sarman autor devotat? Prin ce hauri ale uitarii se va fi adapostit el de furoarea anti-comunista? Pe la ce periferie se va fi ascuns el de victoria neconditionata a capitalismului? Oare ce-ar spune el cand ar auzi despre „datoria morala“ de a condamna comunismul in termeni de regim „ilegitim si criminal“? Eu zic ca nu-i frumos sa uiti. Ca daca uiti, risti sa-ti aduci aminte cand ti-e lumea mai draga. De aceea, oriunde s-ar afla autorul nostru, as vrea sa stie ca eu, cel putin, nu-l voi uita niciodata si-l voi purta mereu sub perna.

    Despre cine-i vorba? Care e autorul in cauza? E unul, biata victima a memoriei si a istoriei, pe care dumneavoastra probabil ca nici nu vi-l mai amintiti: unul pe nume Vladimir Tismaneanu. Ce nume simplu”.

    Mi se pare destul de clar urmatorul fapt: domnul Tismaneanu nu are constiinta, in intelesul clasic si crestin al cuvantului, ci constiinta in intelesul marxist al cuvantului. Domnul Tismaneanu are constiinta de clasa. Dar nu constiinta clasei muncitoare, ci constiinta eternei clase conducatoare, de care nu mai scapam in veci. Cineva care scria aceste lucruri pe vremea lui Ceausescu, fie nu avea constiinta, fie isi calca constiinta (cacofonia nu este accidentala), care striga si tipa, in picioare. Dar cineva care se pune in fruntea unei comisii care condamna regimul comunist drept ilegitim si criminal, dupa ce a scris acele lucruri pe timpul lui Ceausescu, este clar ca nu are constiinta. Un om care ar mai fi avut o bruma de constiinta, ar fi iesit in fata tarii nu ca sa condamne regimul respectiv ca ilegitim si cirminal, ci ca sa se autocondamne pe sine drept criminal/complice la crima, si, implicit, ca sa proclame faptul ca el nu poseda legitimitatea necesara pentru a condamna comunismul. In schimb, Tismaneanu a actionat exact in termeni marxisti. Nu a condammnat comunistul, adica pe el. Nu a condamnat optiunea imorala a persoanei, pentru simplul motiv ca, in termenii filozofiei marxiste, nu exista asa ceva. In marxism, morala este conditionata istoric. Tismaneanu nu a facut decat sa puna stampila falsei condamnari „moraliste” pe esecul istoric al unui sistem care s-a dovedit ineficient si care a fost invins de adversarul capitalist. Daca ar fi invins comunismul, Tismaneanu ar fi scris si astazi aceleasi lucruri pe care le scria la inceputul anilor optzeci. Asta deoarece marxistii nu se situeaza niciodata de partea dreptatii ci se situeaza de partea istoriei/victoriei. Ei sunt totdeauna cu invingatorii.

    @ Donkey

    Cred ca v-ati format o idee gresita despre Max Weber, iar acest lucru s-ar putea sa se datoreze modului ideologizant in care autorul cu pricina este prezentat in Romania. Spre deosebire de Marx care a fost atat un analist al capitalismului cat si un promotor/ideolog al comunismului, Max a fost un sociolog care a insistat asura faptului ca datoria sociologului este sa descrie obiectiv faptele, fara sa emita judecati de valoare si, mai mult, ca din obiectivitatea faptelor descrise nu se pot extrage judecati de valoare. In acest sens, Weber nu a fost un fan al capitalismului ci un cercetator care a desrcis fenomenul cu pricina si in special geneza sa istorica. Mai mult decat atat, Weber a insistat asupra faptului ca a) primii calvini nu capitalism si-au propus sa faca dar asta le-a iesit; b) dezvotarea sistemului capitalist insusi submineaza etica protestanta de tip ascetic care a stat la baza sistemului, drept pentru care c) asa numitul „capitalism al lui Weber”, pe care il tot flutura pasionati neoconii nostri, era pentru Weber insusi un fenomen istoric irepetabil. Deci nu un model transistoric care sa serveasca drept baza pentru o reforma a societatii romanesti si, cu atat mai putin, pentru o critica moralist/moralizatoare a moravurilor ortodoxe.

    In fine, analizand capitalismul, Weber a ajuns la concluzia ca, daca nu vor aparea noi profeti care sa dea nastere unei noi religii (buna/rea, adevarata/falsa, asta e o alta chestiune) sau care sa revitalizeze una din religiile exstente, punand astfel capitalismul cu botul pe labe (deci nu profeti de genul lui Neamtu care stimuleaza manifestarile religioase, ieri consumiste, azi ascetice, care functioneaza pe post de proptele ale sistemului capitalist), capitalismul duce inevitabil la rationalizarea-eficientizarea-birocratizarea totala a existentei umane, adica, in ultima instanta, la dezumanizare. Din acest punct de vedere, exista asemanari importante intre viziunea marxista a capitalismului si viziunea weberiana. Fireste, consecvent cu deontologia sa stiintifica, Weber nu a sustinut nici acest revival religios. Oricum ar fi, critica Scolii de la Frankfurt la adresa sistemului capitalist porneste si de la studiile lui Weber, desi, spre deosebire de neoconii de la Dunare, Marcuse si Adorno nu l-au transformat pe Weber intr-un portdrapel al anticapitalismului. Ma rog, nu sunt un expert in Scoala de la Frankfurt, dar nu cred sa fi facut asta. Aici domnul Tismaneanu se pricepe mai bine decat mine, asa ca nu ar strica sa-i mai traga din cand in cand de maneca, profesionist, pe colegii si ucenicii domniei sale. Dar dupa cum am spus, domnul Tismaneanu este un lup moralist care, spre deosebire de Weber, deduce intotdeauna din evenimentele istorice „judecatile de valoare” (valoare de schimb) si actiunile politice care se impun. Pe scurt, invingatorul are intotdeauna dreptate iar baietii destepti si de dreapta-stanga imprejur, dar nu drepti, sunt intotdeauna alaturi de invingatori. Avangarda conservatoare coane Fanica!

    • Donkeypapuas zice:

      Păi să vedem:
      – Cea mai stabilă monedă DIN ISTORIE a fost solidusul roman. Doar 4 devalorizări în peste 1000 de ani.
      – Italienii, mai apoi, se apucă şi inventează instrumente financiare care sunt utilizate cât se poate de bine şi astăzi, la mai bine de 800 de ani.
      – Singurul stat calvin pe care-l ştiu este Elveţia. Englezii au avut bunul simţ de au spânzurat cadavrul lui Cromwell.
      – Chiar dacă ar fi să extindem spiritul protestant la toată lumea anglo-saxonă şi germanică, tot s-ar observa că Franţa şi Spania s-au constituit în forţe serioase de rezistenţă. Asta deşi este o aberaţie istorică ceea ce am scris. Că la un moment dat soarta germanilor a stat în capriciul de moment al lui Napoleon şi al ţarului Alexandru !. Ops! Nici unul nu era protestant.
      – Şi tot nu se înţelege de ce ar fi valabile criteriile lui Marx. Inclusiv acela de a socoti că realmente ar exista o „societate capitalistă” unde banul ar fi măsura tuturor lucrurilor?

      Dar să vedem altceva:
      -în Anglia nişte tipi geniali au avut ideea de a emite nişte bucăţele de hărtie acoperite cu valoare în aur. (scuze pentru terminologie). În Franţa în schimb, din cauza lăcomiei, recte prostiei, traba asta nu a mers. Cu toate astea englezii nu au devenit „capitalişti” pentru că
      – au existat cel puţin două momente în istoria lor în care au sfidat orice logică a profitului: blocada napoleoniană, rezistenţa împotriva lui Hitler. În timpul ăsta germanii, care visează cu drag numai IDEI verzi pe pereţi, şi-au distrus ţările de cel puţin trei ori.

    • greata lui sartre zice:

      Daca tot veni vorba de complicitati, de retinut faptul ca pe vremea cand Tismaneanu publica textele invocate, parintele Calciu infunda puscaria. Astazi, dulaii fiorosi care pazesc garda de fier vechi, zicand ca ei pe sfintii inchisorilor apara, se unesc cu Volodea prin nodul de cale ferata numit Baconsky. Pai cum sa nu! Daca Basescu a condamnat comunismul, iar la Humanitas, cu binecuvantarea lui Volodea se reabiliteaza, dupa puteri, Legiune! Drumurile noastre toate…Sarmanul Dan Spataru. Cert e ca la noi se practica eugenia crestina dar carantina etica nu prea. Prima este compatibila cu crestinismul. A doua denota putinatate a iubirii fata de frati, mandrie, etc. Nu-i asa!? Hai ca iar mi-e greata.

  5. „Şi tot nu se înţelege de ce ar fi valabile criteriile lui Marx. Inclusiv acela de a socoti că realmente ar exista o “societate capitalistă” unde banul ar fi măsura tuturor lucrurilor?”

    Marx a spus ca asta este esenta capitalismului. Asta este capitalismul pur. Transpunerea in practica a acestui model este insa un proces istoric, care progreseaza in timp, si zicea/spera Marx, la un moment dat va regresa prin actiunea revolutionara a proletariatului. Altfel spus, desfasurarea istorica a capitalismului presupune inlocuirea progresiva a tuturor relatiilor interumane cu relatii economice al caror unic criteriu este profitul. Spre exemplu, scoala nu mai produce caractere si nu mai transmite cunoasterea pentru valoarea cunoasterii in sine, ci produce resurse umane si consumatori imbecili. Dar aici avem de-a face cu o evolutie care ia timp. Nu se produce peste noapte. Capitalism in forma pura, zicea Karl Polanyi, pe urmele lui Marx, nu a existat vreodata si nu poate exista decat cu pretul autodistrugerii speciei umane cu capitalism cu tot. Ca atare, intotdeauna capitalismul a coabitat atat cu un grad de interventie a statului, cat si cu o ordine morala noncapitalista, de extractie premoderna, pe care insa a parazitat-o in interesul sistemului. Asa cum face Neamtu atunci cand predica fie consumismul ortodox, fie ascetismul calvin. Ideea e urmatoarea: in capitalism, orice produce profit si mentine sistemul este bun, si orice principiu este bun nu in sine ci in functie de profitul pe care il aduce. Deci si patriotismul si tradarea sunt bune, dupa caz. Si pacatul si virtutea. Pacatul cand trebuie sa absorbim exporturile germane. Virtutea cand trebuie sa strangem cureaua la ordinele germanilor, sau mai exact, ale posesorilor de capital de care asculta, in mai mica sau mai mare masura, guvernele lumii.

  6. Donkeypapuas zice:

    Bine, dar Marx aberează. La fel şi cei ce-l urmează, ori care i-au luat în serios „teoriile”. Şi, cel mai mult, aberează acea specie de indivizi care propovăduiesc „trecerea la Capitalism”. Revenirea la o economie normală, cu un stat mai puternic sau mai puţin implicat – asta da! Au existat de-a lungul istoriei tot felul de mişcări politice, unii şi-au riscat viaţa pentru cauze – fie ele şi aberante: liberalism, naţionalism, socialism, bolşevism, utopii masonice ori iezuite. Dar nu am auzit NICIODATĂ de „martir al cauzei capitaliste”. Nicăieri! Până în ’90. Din gura acelora cărora li s-a stins fostul ideal comunist şi AU CREZUT orbeşte în teoriile lui Marx.
    Şi acum . puneţi într-o coloană cum definea „societatea capitalistă” Marx (statul supus intereselor capitalului, polarizare a societăţii într-o clasă ce caută profitul în exclusivitate, unde ra şi naţiunea sunt doar „droguri”, iluzii cu care ar fi manevrat boborul, în care regii, guvernarea şi legile sunt numai şi numai instrumente de opresiune) şi într-o altă coloană felul în care s-a construit şi se construieşte în România modelul de societate. Asemănările sunt prea mari. Şi asta pentru că avem marxişti (şi, mai rău, marxizanţi infestaţi în universităţile apusene – via Soros). Aşa că de unde să se poată vorbi la noi de guvernare pentru prosperitate naţională, de Justiţie şi dreptate pentru toţi, de structuri sociale care să fie reazem naţiunii, de apărare a interesului naţional în orice domeniu. Păi astea cer jertfă de sine! Finanţele au rolul lor. Sunt doar o PÂRGHIE. Nimic mai mult. Pentru Germania, de exemplu, sunt un mijloc prin care este vasalizată Europa. În interesul naţional al Germaniei.
    După părerea mea asta au înţeles cu mult timp în urmă înaintaşii noştri, marii oameni politici pe care i-a avut România. Fie ei conservatori sau liberali, socialişti (şi mă refer la „generoşi”) sau ţărănişti şi, de ce nu?, chiar la legionari. Nu cred că poate fi altfel înţeleasă paradoxala Românie; boieri revoluţionari, conservatori reformatori, liberali ce fac naţionalizări, socialişti ce devin liberali, comunişti deveniţi naţionalişti.

  7. Pingback: Școala pregăteşte individul pentru societatea de consum « regăsirea frumosului pierdut…

  8. Pingback: Scoala pregateste individul doar pentru societatea de consum

  9. Pingback: Scoala pregateste individul doar pentru societatea de consum « Blackjack's Blog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s