Pariul modernizării şi tragedia României – Pe marginea recentelor evenimente de la maternitatea Giuleşti

Evenimentele recente de la maternitatea Giuleşti unde o fetiţă a fost avortată în luna a şasea în condiţii horror (condiţii horror care par să devină definitorii pentru instituţia în cauză), reunesc sub semnul tragediei absolute atrocitatea şi absurdul. Mai mult decât atât, evenimentele cu pricina reflectă la modul cel mai profund drama societăţii româneşti din zilele noastre, societate care zace într-o zonă istorică situată la intersecţia dintre o modernizare eşuată şi o religiozitate decorativă şi deplorabilă.

De altfel, cazul de la maternitatea Giuleşti pare să stea sub semnul paradoxului. Detaliile medico-legale ale cazului se cer clarificate cu maximă precizie, în presă circulând încă informaţii contradictorii, şi nu ar fi rău să auzim vocea unor oameni ai Bisericii cu competenţe în domeniu (medici, jurişti şi nu în ultimul rând jurnalişti) la fel cum bine ar fi să se facă auzită şi vocea Patriarhiei. Însă din câte am înţeles eu până acum, se pare că aceia care sunt incriminaţi nu doar de legea dumnezeiască ci şi de legea statului (părinţii care, aparent, au făcut avort dincolo de termenul limită îngăduit de o lege şi aşa extrem de permisivă) sunt cei care se luptă acum pentru sancţionarea celui care se pare că a respectat atât legea statului cât şi pe cea dumnezeiască: medicul musulman care a refuzat să facă avort în baza dreptului garantat prin lege de a refuza unei paciente serviciul medical în cauză pe motiv de conştiinţă[1] (desigur, trebuie clarificat faptul dacă pacientei i-au fost acordate toate îngrijirile necesare menite să-i protejeze viaţa şi sănătatea, ceea ce iar nu este clar pentru moment, însă aceasta este o altă problemă). Apoi avem paradoxul unei prese care investighează condiţiile medicale care au fost puse la dispoziţia mamei care a avortat ilegal şi care apoi a fost externată sănătoasă, dar nu investighează condiţiile în care a decedat copilul care s-a născut viu (deşi prematur). S-a făcut tot posibilul pentru a-i salva viaţa, aşa cum este deopotrivă normal şi legal? A fost lăsat să moară? A fost ajutat să moară mai repede? Dacă da, cine sunt responsabilii? Este prima oară când se încalcă legea în acest mod sau doar acum au ieşit lucrurile la iveală, în mod paradoxal tocmai datorită faptului că hoţul a decis să strige hoţul? Sunt întrebări care, într-o ţară civilizată, ar trebui să-i mobilizeze atât pe jurnaliştii cu adevărat profesionişti cât şi pe reprezentanţii Parchetului.

Dincolo de aspectele juridice şi medicale care se cer clarificate, evenimentele paradoxale menţionate mai sus se integrează în paradoxul de ansamblu al unei ţări integrate în sfera de civilizaţie post-creştină a UE dar în care pe de o parte nu se regăseşte civilizaţia UE (şi, o spun din experienţă, situaţia din spitale este unul dintre indicatorii cei mai vizibili ai diferenţei de civilizaţie dintre România şi Occident) iar pe de altă parte, în loc de post-creştinism european avem creştinism schizofrenic. Mai exact, o ţară care se situează în topul statisticilor europene atât la capitolul avorturi cât şi la capitolul credinţă în Dumnezeu şi, în acelaşi timp, o ţară în care pacienţii mor în stradă mânaţi mai repede către groapă de instituţiile financiare internaţionale şi de trompetele lor neoliberare autohtone şi în care cuplurile fără bani se luptă cu un sistem sanitar incapabil de a le respecta „dreptul european” de avea acces la metode civilizate de aplicare a eugeniei (adică de avortare „la timp” a pruncilor diagnosticaţi, corect sau incorect, ca handicapaţi). O ţară în care, din ce în ce mai mult, beneficiile integrării par să se rezume doar la o mass-media infectă şi o legislaţie tembelă în materie de drepturi sexuale. O ţară a cărei identitate istorică creştină este instrumentalizată de elita neoconservatoare pentru care identitatea cu pricina, departe de a fi asumată ca destin naţional providenţial şi imperativ al mărturisirii,  e percepută în schimb ca tichet de intrare în „raiul” post-creştin numit UE (civilizaţia europeană contemporană al cărei principiu evolutiv este transformarea creştinismului în combustibil al modernizării). Aceeaşi elită care acum câţiva ani se ralia trup şi suflet în spatele unui raport prezidenţial de condamnare a comunismului care includea la capitolul crime ale comunismului şi faptul că orfelinatele comuniste s-au umplut cu copii (care, spre deosebire de copiii fericiţi de dincolo de cortină, ne informa raportul, nu aveau de ce să trăiască) datorită faptului că Ceauşescu a interzis avortul (care a fost legalizat iniţial de Dej, după ce prima dată în istoria lumii fusese legalizat de Lenin). Astfel, paradoxal este şi faptul că, dacă pe de o parte voievozii noştri din vechime s-au luptat sute de ani cu turcii pentru ca românii să rămână creştini (alţii ar zice că au făcut-o pentru a avea noi acces acum la „banchetul european” de la care Turcia este exclusă), în România anului 2011, la fel ca şi în UE, mărturisirea vie a credinţei pare să le revină mai degrabă musulmanilor. Iar peste câţiva zeci de ani, când ne vom fi „europenizat” complet, va deveni probabil monopol musulman.

Modernizarea, al cărei vector de bază a fost şi rămâne secularizarea, în variile ei forme, s-a prezentat pretutindeni sub forma unui compromis, sau, mai bine spus, sub forma unui pariu. Mai exact, acceptarea programului secularist, a abandonării graduale sau subite a modului de viaţă religios s-a bazat pe promisiunea prosperităţii în lumea de aici, infinitatea lui Dumnezeu fiind abandonată în numele credinţei în progresul inifnit. Astfel, modernizarea a solicitat de la populaţiile ce au fost înhămate la acest proiect de către elitele politice şi intelectuale mari sacrificii, atât pe plan spiritual (căci, după cum spune Fericitul Augustin, prin natură sufletul nu-şi găseşte adevărata odihnă decât în Dumnezeu, drept pentru care modernizarea produce suferinţă sufletească şi nostalgie religioasă care adeseori se manifestă în forme bizare şi perciuloase) cât şi pe plan material, aşa cum au fost sacrificiile impuse românilor de o tranziţie prelungită care începe să semene din ce în ce mai mult cu o tranziţie fără orizont, o tranziţie către nicăieri. Nu ar fi pentru prima dată în istorie când promisiunea nu se împlineşte. Astfel, dacă toţi cei care au făcut pariul modernizării secularizante (toţi cei care au semnat pactul cu diavolul) vor pierde la Judecata de Apoi pariul lui Pascal, sunt mulţi care pe lângă pariul lui Pascal au pierdut, încă din lumea aceasta, şi pariul modernizării. Sfântul Ioan Scărarul spune că aceia care nu sunt săraci de bună voie (iar Dumnezeu nu ne cere neapărat să fim săraci ci ne cere doar să nu facem compromisuri în încercarea noastră de a ieşi din sărăcie) sunt de două ori nenorociţi, pentru că nu numai că nu se împărtăşesc de bucuriile cele veşnice, dar nici măcar de cele vremelnice nu au parte. Aceasta pare să fie soarta amărâtă a din ce în ce mai multor români, rătăciţi undeva la mijloc de drum. În fine, coborând de la nivelul analizei sociologice la nivelul pătimirii omeneşti, cum să nu te treacă fiori shakespearieni şi dostoievskieni în faţa tragediei unei mame care se chinuie de ani de zile să rămână însărcinată, care sângerează fizic la auzul veştii că fetiţa ei a fost diagnosticată cu o maladie groaznică, care strigă disperată după copilul al cărui chip care o osândeşte nu îi este îngăduit să îl vadă şi care însă, împinsă parcă, în ciuda adevărului propriei ei fiinţe, de logica fatală a unei antice tragedii elene, pare osândită să meargă până la capăt cu păcatul strigător la cer, conformându-se astfel exigenţelor economice, culturale şi spirituale ale unei civilizaţii fundamentată pe ceea ce Christos Yannaras numea „inumanitatea drepturilor omului”? Şi, să nu uităm, o mamă care a ajuns să avorteze în luna a şasea pentru că nu dispunea de 2000 de lei.

Tatăl fetiţei avortate care acum se luptă pentru un astfel de drept inuman al omului, încercând să  obţină pedepsirea medicului musulman care a refuzat să participe la crima ce s-a petrecut la maternitatea Giuleşti, a spus că a asistat/participat la „o scenă de Auschwitz”. Într-adevăr, eugenia/exterminarea civilizată de tip nazist, devenită componentă de bază a Occidentului post-creştin şi post-modern către care aspirăm mimetic de douăzeci de ani încoace, s-a revelat în goliciunea ei brutală, necosmetizată, la maternitatea din Giuleşti. Şi poate că retardul nostru civilizaţional, mizeria spitalelor noastre şi degenerarea crescândă a sistemului nostru sanitar sunt în măsură să perpetueze măcar condiţiile unui realism cu privire la condiţia umană, cu privire la ceea ce facem şi ceea ce suntem în raport cu ceea ce ar trebui să fim. Dacă gradul de civilizaţie se identifică cu gradul de igienă, eficienţă şi lipsă de transparenţă în care se desfăşoară exterminarea elementelor indezirabile (fetuşi, handicapaţi, bolnavi în fază terminală sau bătrâni) poate că e mai bine să fim mai puţin civilizaţi.

Timp de pocăinţă încă este, şi pentru părinţii fetiţei avortate şi pentru noi toţi, cei care am participat şi participăm prin egoismul nostru la naufragiul spiritual al societăţii româneşti, concretizat în tragedii precum cea petrecută la maternitatea Giuleşti. Pe de altă parte, n-ar trebui să uităm că ideologiile care au sfârşit cu Auschwitz-ul sau cu fenomene la fel de sau mai puţin îngrozitoare s-au dezvoltat tot pe fondul unui pariu pierdut cu modernitatea, şi au prins la oameni care, asemeni multor români de astăzi, au pierdut deopotrivă şi lumea de dincolo şi lumea de aici.

UPDATE: Intre timp am aflat ca avortul respectiv s-a facut atat cu participarea initiala a medicului musulman (care a mai facut avorturi) cat si cu binecuvantarea lui Dumnezeu si a duhovnicului. Iata ce a declarat doamna Ghimpeteanu intr-un interviu acordat cotidianului Evenimentul Zilei:

Ce este în sufletul unei mame care trebuie să renunţe la copilul pe care îl aşteptase zece ani? Cum aţi luat hotărârea?
Două zile de la aflarea diagnosticului nici nu ne-am vorbit, ne luam în braţe şi plângeam. Am ştiut de la început că e păcat să luăm viaţa copilului, dar nu am făcut nimic fără voia Domnului. Epuizaţi, am cerut binecuvântarea duhovnicului, care ne-a sfătuit ori să mergem mai departe cu sarcina, ori să fac întrerupere (…)

Mulţi v-au judecat pentru avort, inclusiv preşedintele Colegiului Medicilor, Vasile Astărăstoae, a spus că sindromul Down nu este motiv de avort terapeutic. Ce le răspundeţi?
Este uşor să critici din birouri, dar nu cred că mă poate critica o mamă, pentru că dacă voiam să iau viaţa acelui copil, nu aşteptam şase luni. Şi atunci m-am interesat ce înseamnă un copil cu sindromul Down, am auzit cazuri şi cazuri de copii, alţii care mor devreme, alţii care o duc până la 50 de ani.

Un copil bolnav are nevoie de îngrijire, e dependent de părinţii lui toată viaţa, e dat la o parte de societate, e stigmatizat, nu se poate bucura de viaţă. Ce viitor poate avea un astfel de copil? Îmi pare rău că nu am putut să fim eroii pe care îi dorea lumea… Dar să nu credeţi că nu am luat în calcul toate posibilităţile (…)

Sunteţi o femeie credincioasă. Cum v-a ajutat credinţa să treceţi de acest impas?
Simt că nu am făcut nimic fără binecuvântarea preotului, simt că nu am greşit cu nimic în faţa lui Dumnezeu, că mi-am trimis copilul în Rai şi nu l-am lăsat în iadul care îl păştea aici.

Mai multe detalii la:

http://www.evz.ro/detalii/stiri/gravida-abandonata-mi-am-trimis-copilul-in-rai-nu-l-am-lasat-in-iadul-de-aici-926971.html

Sincer sa fiu, nu-mi face deloc placere sa mai intervin in subiectul acesta, pentru ca  n-am trecut vreodata prin asa ceva (iar numai gandul ca as putea trece ma ingrozeste), nu sunt nici mama si, in plus, sunt extrem de departe de a ma fi jertfit cat de cat pentru fratii intru Hristos. Pe de alta parte, a nu judeca o persoana e un lucru iar a nu judeca un fapt obiectiv (in sensul de a nu distinge binele obiectiv de raul obiectiv) este cu totul altceva. Primul lucru nu ne este ingaduit sa-l facem iar cel de-al doilea lucru nu ne este ingaduit sa nu-l facem.

Da, vina nu este niciodata individuala sau sociala ci este si individuala si sociala.  Este vina tuturor. Atat individul cat si comunitatea in ansamblul ei trebuie sa se pocaiasca. Si, asa cum o spuneam si intr-o alta ocazie, ne putem pocai doar daca Biserica ne arata in mod clar ce este binele si raul, iar pe de alta parte, in cazul in care alegem raul, regretam ca am ales raul. Si da, Biserica nu trebuie sa fie doar un loc al judecatii (al distingerii intre bine si rau) ci si un loc al solidaritatii si al intrajutorarii. In primul caz, responsabilitatea principala  o poarta clerul si episcopii. In al doliea caz, responsabilitatea este a tuturor: episcopi, clerici, mireni. Or ma tem ca deseori, in loc sa fie si una si alta, Biserica  noastra nu este nici  una nici alta. Si am impresia ca nu mai este loc al intrajutorarii tocmai pentru ca nu mai este loc al judecatii si viceversa. Am impresia ca, din decupaj in decupaj, Biserica noastra abdica de la deplinatatea misiunii ei si, nemaifiind loc al judecatii si al solidaritatii nu mai poate fi nici loc al iertarii. Iar aceasta este de fapt marea tragedie. Sau, mai bine spus, in sens crestin, singura adevarata tragedie.

Nu putem fi iertati daca fie dam vina pe societate pentru faptele noastre, fie ne spalam pe maini de responsabilitatea  pe care o purtam pentru caderile fratilor nostri si ale societatii in ansamblul ei sau fie ne fabricam propria noastra invatatura de credinta. Altminteri, pentru mantuire, eroismul nu este nici o conditie necesara si nici una suficienta. Singura conditie, deopotriva necesara si suficienta, este pocainta.

[1]În ediţia de astăzi, Evenimentul Zilei afirmă că dreptul acesta nici nu există de fapt în România deşi atât Asociaţia Pro-Vita cât şi preşedintele Colegiului Medicilor afirmă contrariul. Până ne vom lămuri dacă avem de-a face sau nu cu o diversiune de presă, trebuie subliniat faptul că acest drept nu există în toate ţările sau, mai bine spus, în multe ţări nu mai există datorită presiunilor exercitate de organizaţiile ce se ocupă cu “apărarea drepturilor omului”. După cum era de aşteptat, diverşi jurnalişti (în special cei de pe la Evenimentul Zilei) şi ong-işti par să profite de evenimentele recente pentru a împinge România către o mai grabnică aliniere la “standardele occidentale de ultimă oră”. Altminteri, legislaţia românească s-a modificat spectaculos în timp extrem de scurt şi apoape fără niciun fel de opoziţie din partea socetăţii (mai mult, găsind sprijin şi în anumite afirmaţii cu totul dubioase ale biroului de presă al Patriarhiei) după ultimul scandal de acest gen, cel privitor la fetiţa care a avortat în cele din urmă în Marea Britanie. Să ne aşteptăm oare ca după acest nou caz să se treacă la un nou regim juridic care să permită avortul până în luna a noua şi să elimine posibilitatea medicilor de a refuza să facă avort din motive de conştiinţă? În fine, e de sperat ca reacţia Bisericii să nu fie una apatică în cazul în care vom avea de-a face cu o afacere Dreyfus, de data asta cu un musulman în rolul principal.


Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Pariul modernizării şi tragedia României – Pe marginea recentelor evenimente de la maternitatea Giuleşti

  1. Donkeypapuas zice:

    În primul rând este Ana Pauker aceea care a legalizat avortul.

    În al doilea rând au fost scene cutremurătoare pentru un stat civilizat (aşa cum pretinde conducerea actuală că am fi) în care am văzut bebeluşi mutaţi la spitale situate la zeci de kilometri, bolnavi cu perfuzii plimbaţi în neştire, bolnavi psihici, bătrâni neputincioşi puşi pe drumuri. Nu e mai comod pentru presa noastră dâmboviţeană SECURISTICĂ să adopte tactica abaterii atenţiei? Nu e aceeaşi presă – prin prea stimabilii ei reprezentanţi – care, în urmă cu nişte ani, proclama în cor necesitatea avortului în cazul fetiţei aceleia însărcinate?

    Ca şi în cazul dezastrului din transporturile feroviare: nu se spune nimic despre managementul defectuos (ca să nu spun criminal) de la VÂRFUL puterii ci mereu avem de-a face cu corul ce strigă: să se taie colo şi colo. Şi aducerea la zi cum să se facă? Cu ce măcar să menţinem în stare de folosire ceea ce avem? Cu milioane de euro vârâte în traseele munţilor de hârtie? Pe cheltuieli cu proiecte doar în vorbe şi pe susţinerea unor firme de consultanţă parazitare?

    Realitatea este că în aceşti ani se aplică exact metoda leninist-stalinistă: metoda salamului. Ţara este transformată în felii date în grija unor ticăloşi, privirea de ansamblu ne este interzisă, departamentele respective distruse încetul cu încetul.

  2. Ina zice:

    off topic
    IPS Bartolomeu a spus ca v-a lupta pentru Rosia Montana pana la sfarsitul vietii sale. Asa a si facut. Noi astazi avem datoria sa informam si sa stim ce frumuseti are tara noastra si s-o aparam pe cat posibil. Dati mai departe pentru a fi cunoscut:

    Doamne ajuta

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s