MIRCEA PLATON: GOGOŞICA ŞEFULUI DE CUIB

Unele din motivele pentru care, deşi nu văd nici o incompatibilitate între a avea o conştiinţă naţională şi a fi ortodox, m-am ţinut deoparte de tinerii „legionari” pe care i-am cunoscut în anii ’90, au fost mintea lor de chimval sunător, fanatismul conspiraţionist şi extracţia împreună cu destinaţia lor dubioasă (unii veneau dinspre şi se îndreptau către „bubulism”, alţii au făcut cariere neocominterniste). Spre deosebire de vechii legionari pe care i-am cunoscut, dintre care unii erau oameni normali şi mai degrabă tonici, noii legionari îmi păreau nişte sectari iritaţi. Explicaţia pe care mi-am dat-o a fost că, acolo unde vechii legionari au copilărit şi s-au format în România normală, patriarhală, noii legionari erau produsul „şcolii legionare”. Cu alte cuvinte, că într-un legionar vechi se vedea mai mult ţăranul sau boierul decât legionarul, în vreme ce într-un neolegionar se vedeau mai ales îngustimile unei doctrine croite prost dintru început. Realitatea României comuniste şi postcomuniste nu a putut compensa, ci doar potenţa, deformarea doctrinară. E un fenomen similar celui al terorismului islamic, înflorit în Occident nu în rândul imigranţilor din anii ’50, ci mai ales în rândurile nepoţilor lor, rupţi deja de lumea islamică organic-patriarhală.

 

Lucrul mi-a fost confirmat de Cărticica şefului de cuib, clasicul vademecum legionar, care prevede la punctul 37 că şefii de cuib vor recruta doar: „Elementele cele mai destoinice şi cu sentimentul demnităţii dezvoltat. Necinstiţii, hârţăgoşii, oamenii de scandal, trufaşii, lăudăroşii, cei plini de ei, fricoşii, laşii, trebuie lăsaţi în afara Organizaţiei.” Cu alte cuvinte, spre deosebire de Biserica Ortodoxă, dar asemenea Puritanilor sau, de ce nu, Francmasoneriei, Mişcarea Legionară se adresa unor aleşi, unor „sfinţi”, unor elite. Nu lua beţivul să îl facă sfânt, ci lua omul serios, care era astfel datorită educaţiei primite în mediul lui românesc patriarhal, şi, în urma unui proces de „educaţie”, îl făcea „om nou legionar”. Şi, dacă a fi un bun şi demn creştin nu era de ajuns, ce anume adăuga Mişcarea Legionară? Mişcarea Legionară lua un bun ortodox şi îl deprindea să-şi achite la timp cotizaţia şi să-şi facă ordine în ogradă conform ordinelor venite de la Centru. [1]

 

La punctul 11, paragraful 4, Cărticica şefului de cuib prevede că „educaţia membrilor” constă în următoarele: „Legionarul va trebui să ştie că: Legiunea va învinge până la sfârşit toate partidele, oricâte piedici i se vor pune în cale. Că toţi legionarii sunt gata să facă orice jertfă cu bucurie. Că fiecare jertfă înseamnă un pas înainte către victorie. Că legiunea are un program precis care se va publica la timpul potrivit. Că prin realizarea acestui program ţara se va reface. Că legionarii vor face din această Românie o ţară frumoasă şi bogată. Că legionarii sunt chemaţi de Dumnezeu ca după veacuri de întuneric şi asuprire să sune trâmbiţa învierii neamului românesc.” Cu alte cuvinte, legionarilor li se inculca credinţa oarbă, pentru că bazată pe programe secrete, într-o victorie finală în veac, aici şi acum. E ca şi cum l-ai crede pe Gigi Becali când îţi spune că Steaua va câştiga campionatul pentru că are el un plan secret camuflat în boscheţii din Ghencea.

 

Jertfa legionară nu e deci pentru Adevăr, ci pentru victorie. Şi „biruinţa” nu e asupra păcatului sau minciunii, ci asupra „partidelor”, expresie a minciunii şi păcatului. Dar nu doar partidele, ci întreaga Românie era declarată teren de misiune, în bună logică romano-catolică sau sectară. Astfel, la punctul 13, paragraful 3, se precizează: „Fiecare cuib are un număr de oameni cunoscuţi în faţa sa. Ei pot fi prieteni, indiferenţi sau vrăjmaşi. Cuibul îşi face o listă cu numele şi adresa lor, apoi îşi propune ca încetul cu încetul să-i convingă şi să-i crească în credinţa legionară.” Fiecare deputat legionar trebuia să „propovăduiască credinţa cea nouă” în 5-6 judeţe. Şi asta pentru că la punctul 43 se stabileşte că: „Noi trebuie să facem ca toată România să devină legionară. Duhul nou legionar trebuie să guverneze. Ţara trebuie să fie condusă după voinţa legionarilor.” Din moment ce, la punctul 36, se prevede că maximum jumătate de oameni dintr-un sat puteau deveni legionari, înseamnă că o Românie legionară ar fi fost o Românie condusă de o minoritate activă conspiratorială şi că voinţa legionarilor ar fi fost „voinţa românilor” chiar dacă voinţa românilor nu ar fi coincis cu voinţa legionarilor. Iar voinţa legionarilor era de fapt voinţa unui singur om, a „şefului Legiunii”.

 

Şi asta pentru că toţi cei îngăduiţi în Mişcarea Legionară urmau să fie supuşi unui nou proces de consolidare intelectuală şi psihologică, astfel încât, după cum ni se spune la punctul 18: „Toţi legionarii vor avea o singură părere, un singur gând şi un singur suflet. De aceea trebuie să aibă toţi un singur şef.” În ierarhia simbolică a legionarilor, „Şeful” trece înaintea altor lucruri: „În locul dezbinării şi certurilor, noi punem camaraderia frumoasă a ostaşului şi unitatea, perfectă ca a unei trupe, a naţiunii întregi. Toţi au un singur gând: Patria, un singur Drapel, un singur şef, un singur Rege, un singur Dumnezeu, o singură voinţă: aceea de a le slujii cu credinţă până la moarte” (punctul 37). Legionarii jurau să se ţină „strâns uniţi în jurul şefilor noştri”, să asculte şi să execute „întocmai ordinele primite” şi să-i facă „legionari pe cei cu care vom veni în contact” (punctul 80). Străine ortodocşilor din rândul recruţilor legionari, primatul vicarial al Căpitanului şi panşefismul, prezenţa „şefului” în toate cele ce sunt, se obţineau supunând recruţii unui proces de spălare pe creier care combina „misticismul” cu birocraţia. „Misticismul” conecta legionarul la „şef”, iar birocratizarea existenţei îi rupea legionarului legătura cu timpul şi spaţiul organice, tradiţionale, aşezând legionarul într-o lume paralelă funcţionând după propriile ei reguli. Din acest punct de vedere, legionarul, ca şi comunistul sau neoliberalul, trăia într-un grafic, nu în lumea ca icoană.

 

Din primul punct de vedere, legionarul trebuia să fie în continuă cuminecare cu voinţa „şefului” sau a „şefului şefilor” de cuib. Această voinţă exprima realitatea şi de aceea toate ordinele trebuiau executate cu sfinţenie: „Când şeful Legiunii dă semnalul unei bătălii legionare (cum a fost de exemplu: cumpărarea unei camionete, scoaterea unei foi, cumpărarea unei tipografii), cuiburile ca nişte albine, întrecându-se în hărnicie şi în viteză unele pe altele, trebuie să vină fiecare cu ceea ce poate da. Ori de câte ori vin asemenea ocazii, trebuie să concureze într-o adevărată întrecere nebună înspre victoria legionară toate cuiburile” (punctul 15). Stahanovismul legionar, întrecerea pentru îndeplinirea şi depăşirea planului trasat de la Centru, era posibil pentru că legionarul e un nebun întru „şef”, care e o făptură de basm, polimorf ca Greuceanu şi cu tangajul dârz al unui Hopa Mitică: „Şeful legionarilor este un om năzdrăvan, care din orice împrejurare, oricât de grea ar fi ea, iese deasupra. El trebuie să fie învingator. De va cădea, el se va ridica din nou şi va învinge” (punctul  29). „Năzdrăvania” şefului se transmitea: legionarii se cuminecau cu ea prin scrisul şefului, care zămislea astfel martiri şi eroi legionari. În prefaţa la Cărticica şefului de cuib, Horia Sima nota, în 1940, că „acest îndreptar de viaţă, organizare şi doctrină legionară, cu pagini din care s-au născut, au luptat şi au murit atâţia legionari fanatizaţi”, nu e un simplu statut supus datării, ci o nouă evanghelie: „Păstraţi această carte şi nu vă abateţi de la ea […] E lege peste veacuri, pentru neamul românesc.”

 

Căpitanul, scria Sima, „nu poate muri”, pentru că „îl avem şi trăieşte în noi [legionari]” şi „voim să creştem în duhul Lui”. Iar unde se vor aduna „trei membri” în numele Şefului, se va putea face un „cuib” (punctul 17) şi acolo va fi şi El cu ei: „Cuibul adunat este o biserică” (punctul 7). Asemenea oricărui cult sau oricărui club esoteric, Mişcarea Legionară articula clar distincţia ontologică dintre „iniţiaţi” şi „profani”, dintre înăuntru (bun, purificat) şi înafară (rău, corupt). Ca atare, cuibul urmăreşte să controleze toate aspectele vieţii legionarului, în vreme ce legionarul are a refuza orice contact cu realitatea exterioară cuibului. Legionarul e o făptură hidroponă: „Legea educaţiei: trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala” (punctul 3, paragraful 4). Maniheismul secretă birocraţia pentru că atât prietenii cât şi inamicii trebuie atent număraţi. Astfel, punctul 5 discută „despre rapoarte” şi despre recensământul, statisticile şi clasificarea cuiburilor cu o minuţiozitate tehnocratică pe care românii o vor mai cunoaşte abia în anii regimului comunist. De exemplu, în privinţa marşurilor legionare, la punctul 5, paragraful 13 se cere: „Marşuri: în kilometri – om (se înmulţeşte numărul de kilometri efectuaţi cu numărul membrilor participanţi).” Cuiburile aveau de controlat conduita membrilor şi de întocmit rapoarte despre „ţinuta, atitudinea morală în societate a legionarilor” (punctul 5, paragraful 21).

 

O atenţie deosebită – ca să folosesc jargonul pe care mi-l evocă rândurile de mai sus – se acordă inamicilor Legiunii, trecuţi la răboj, cu nume şi adresă: „Atacuri de vrăjmăşie – calomnii, agresiuni, abuzuri ale autorităţilor – înregistrate. Numele persoanelor ce atacă şi adresele lor” (punct 5, paragraf 22). Şi pentru ca să fie clar că numele şi adresele nu urmează să fie folosite pentru eventuala trimitere de reviste şi broşuri legionare, porunca a cincea din „9 porunci legionare” prevede: „Legionarul înseamnă în răbojul lui pe păcătoşi pentru ziua de mâine” (punctul 81). „Ziua de mâine” urma să aducă marea „pedepsire”, care e proclamată drept primul punct din programul legionar. Judecata de aici urma să-i aibă în vedere mai cu seamă pe delapidatorii banului public şi pe inamicii legionarilor. Nu se prevede nimic în privinţa celor care i-au persecutat pe românii apolitici sau de alte persuasiuni politice. Nu e vorba deci de justiţie, ci de „justiţie legionară”, de un produs al unei stări excepţionale, de „justiţie” ca instrument revoluţionar, sursă a „schimbării la faţă” a României. Tribunalul devine, în această lectură iacobină, un vehicul milenarist: „Primul punct de program legionar. Dacă va întreabă cineva să-i spuneţi că este: JURĂMÂNTUL PENTRU PEDEPSIRE. A doua zi după victoria legionară se va constitui ‘TRIBUNALUL EXCEPŢIONAL’, care va chema în faţa lui şi va judeca pentru trădare de Patrie: a) Pe toţi jefuitorii banului public; b) Pe toţi cei ce au primit mită înlesnind afaceri; c) Pe toţi cei ce călcând legile fundamentale ale ţării au persecutat, au închis, au lovit în legionari sau în familiile lor. Orice funcţiune ar deţine, de la jandarm până la ministru, nimeni nu va scăpa acestei judecăţi […] Naţiunea română, conştientă de drepturile ei va începe viaţa cea nouă prin OPERA DE PEDEPSIRE LEGALĂ. Acest ceas îl aşteptăm şi răbdăm. Fără acest CEAS AL PEDEPSIRII, nu este posibilă nici o refacere în această ţară. Şefii de cuiburi vor face rapoarte amănunţite şi foarte exacte asupra tuturor nelegiuirilor comise, înaintându-le şefului Legiunii” (punctul 84). Dacă Augustin Cochin, Reinhart Kosellek sau François Furet au argumentat, cu diverse nuanţe, că societăţile secrete precum Francmasoneria au stat la originea Terorii nu atât din cauză că Revoluţia Franceză a fost rezultatul unui complot masonic, cât datorită faptului că în interiorul lojelor şi cluburilor elitele au deprins un limbaj maniheist, care a alimentat apoi paranoia iacobină, nu văd cum de crimele Poliţiei Legionare din ’40-’41 pot fi considerate nişte nefericite excepţii, şi nu rezultatul „educaţiei legionare” în spiritul unei cărticele de la care nu trebuia nimeni să se abată.

 

După cum o indică punctul 43, care prevede că un deputat legionar trebuia să „alerge în 5-6 judeţe ca să propovăduiască credinţa cea nouă”, „ceasul pedepsirii” putea fi grăbit şi învăţând să te deplasezi mai repede, pe jos sau cu automobilul, pentru a „pregăti ceasul victoriei”. De aceea, tocmai pentru că trădătorii trebuiau pedepsiţi, maşinile trebuiau cruţate pentru că ţineau pasul cu febra milenaristă. Mult înainte de declaraţiile de dragoste dedicate de Gabriel Liiceanu lui „Siegfried”, avem exemplul legionarilor plecând duios urechea la rugăminţile camionetei:

 

„O RUGĂMINTE

 

Camarade,

1) Când pleci la drum, toarnă-mi apă, ulei, cercetează benzina şi şuruburile,

2) Nu mă goni prea tare că mă vei omorî prea repede şi nu voi mai putea servi Legiunea.

3) Pe drum, din când în când, mai opreşte şi mai cercetează-mi roţile, direcţia, motorul.

4) După un drum, îngrijeste-mă şi pe mine, spală-mă totdeauna, unge-mă.

5) Camarazi, nu mă încarcati peste puteri, umblaţi cu milă, că eu va port spre biruinţă.

 

Camioneta voastră” (Punctul 80).

 

Dacă vi se pare cumva că această Cărticică a şefului de cuib sună precum broşurile din antecamera unui medic pediatru, menite a distrage atenţia copiilor care se tem de injecţii, atunci vom trece la aspectul sobru dietetic al Mişcării Legionare, ale cărei marşuri vindecau neurastenia: „În zilele de sărbătoare, pe ploaie sau pe vreme bună, iarna sau vara, să ieşim afară în mijlocul naturii. Pământul românesc să devină un furnicar în care să se întâlnească pe toate drumurile mii de cuiburi alergând în toate direcţiile. În timpul slujbei să se oprească la Biserica din cale. Să se oprească la camarazii din satele vecine. Marşul este sănătos. Marşul repauzează şi reface nervul şi sufletul omenesc” (punctul 16 bis). Nu ştiu dacă metaforele entomologice de genul stupului sau al furnicarului au făcut concurenţă serioasă metaforei aviare a „cuibului”, dar probabil că la acest „furnicar” plin de „cuiburi alergând în toate direcţiile” se gândea Cioran când cerea, în Schimbarea la faţă a României, o Românie cu „populaţia Chinei şi destinul Franţei” [2]. Oricum, importanţa marşului ţine mai ales de militarizarea românilor prin intermediul Mişcării Legionare: „Mai presus de toate, marşul este simbolul acţiunii, al explorării, al cuceririi legionare. Marşul se face în ordine: pasul bărbătesc” (punctul 16 bis). Ca orice mişcare totalitar-modernizatoare, Mişcarea Legionară e obsedată de ideea de „disciplină”, de „ordinea” care trebuie pusă în autarhia ţăranilor care şăd, copiilor care aleargă şi burghezilor care se plimbă.

 

De aceea, marşul e completat de alte atribute militare, cum ar fi uniforma legionară, simbolul unităţii „ostăşeşti” „perfecte” a legionarilor. Deşi sunt un simbol al puterii şi eroismului, de vreme ce guvernul a interzis purtarea în public a uniformelor, punctul 38 prevede că legionarii se vor îmbrăca în cămaşă verde doar prin casă, aşteptând clipa când ceasul biruinţei le va permite să fie curajoşi în văzul tuturor. Pe lângă „executarea” fără crâcnire a ordinelor, un alt atribut militar e vocea. Astfel, la punctul 10 se prevede că la „ora hotărâtă”, după ce s-au strâns toţi membrii cuibului, „şeful cuibului se ridică şi strigă cu voce ostăşească: Camarazi.” Atunci, sar toţi în picioare şi dau salutul legionar. Lătratul militar era însă compensat de ruminaţia monastică, premergătoare meditaţiei transcendentale: „În linii generale, în cuib nu se va da loc la discuţii înfocate, violente, contradictorii. Cât mai puţină vorbă, cât mai multă meditaţie, nimic să nu tulbure majestatea tăcerii şi a bunei înţelegeri. Se vor face exerciţii de tăcere completă” (punctul 7). Când nu vorbesc singuri sau tac în grup, legionarii pot discuta subiectele enumerate pe lista aprobată la centru, subiecte cum ar fi „afinitatea între fascism şi Mişcarea legionară”, „puncte comune între hitlerism şi Mişcarea Legionară” sau „curăţenia casei şi îngrijirea copiilor” (punctul 12, vezi şi punctul 22). În genere, asemenea oricărei alte mişcări totalitare, Mişcarea Legionară înţelegea să creeze un „om nou” intervenind în toate aspectele vieţii tuturor.

 

Acest lucru e evident şi din modul cum e conceput un alt atribut militar-tehnocratic, de mare viitor în timpul regimului comunist, şi anume reciclarea periodică a cadrelor. La legionari, spre deosebire de comunişti, participarea include şi izbucnirea cadrelor în cântec împreuna cu o coregrafie de demnitate quasi-liturgică. Ca şi la comunişti însă, convivialitatea şi bretelele „democratice” sunt excluse: „Chemarea şefilor de cuiburi. Şcoala de Cadre. Şeful garnizoanei legionare sau şeful unui cuib superior cheamă la consfătuire din când în când pe şefii cuiburilor în subordine, ca să se informeze cum mai merge activitatea, să le comunice ordinele sosite sau să ia vreo hotărâre. Cu această ocazie se face cu şefii de cuiburi şcoala de cadre, adică şcoala care să înveţe pe şeful de cuib: organizarea, duhul legionar, ce voieşte şi ce va face Legiunea, datoriile unui şef legionar, toate învăţate după broşura de faţă […] Orice şef când îşi cheamă oamenii în subordine pentru a le da directive, sau a le face şcoala legionară, nu-i cheamă în vizită şi nu le serveşte câte un pahar de vin ca în lumea democraţiei. Asemănător unui comandant de regiment care îsi cheamă ofiţerii subalterni înainte de luptă pentru ca să le dea ordine, aşa se prezintă şeful legionar. Va sta în picioare în pozitie de drepţi. Va fi încins; simbolul puterii. Ceilalţi, în semicerc în poziţie corectă, atenţi, serioşi, conştienţi că în clipa aceea fac o slujbă neamului lor, ca aceea pe care o face preotul la altar. Vor fi şi ei încinşi. Se va face apelul, se va da raportul. Se va cânta. Urmează aceeaşi formalitate la deschidere şi la închidere ca şi la şedinta cuibului” (punctul 19).

 

Mişcarea Legionară are atributele unei religii politice şi deci, din punct de vedere teologic, ale unui parazit religios al Ortodoxiei. Atunci când, la punctul 80, Cărticica şefului de cuib afirmă că „dacă pentru politician politica înseamnă o afacere, pentru legionar politica înseamnă religie”, mi-e teamă că acest lucru nu înseamnă nici politică creştină (adică politica creştinilor, politica în conformitate cu preceptele creştine asumate şi trăite public ca atare [3]), şi nici măcar creştinism politic (adică fie politica apărării intereselor temporale ale Bisericii, fie instrumentalizarea anumitor elemente creştine în folosul anumitor cauze politice: de genul accentului socialist pus pe dragostea şi accentului conservator pus pe dreptatea creştină). Legionarismul e o religie politică acolo unde religia are sensul dat de Émile Durkheim în Formele elementare ale vieţii religioase, de „sistem de idei cu ajutorul cărora oamenii îşi imaginează societatea din care fac parte precum şi obscurele dar totuşi intimele legături pe care le au cu această societate”, de reflex al „societăţii divinizate”. Mişcarea Legionară e religia politică a Neamului izbăvit de Şef, unde Căpitanul e mai degrabă Moise decât Hristos, iar România un pământ al făgăduinţei la care se va ajunge după lungi peregrinări prin deşert sau, în cazul Legiunii, pe „munţii suferinţei”, prin „pădurea fiarelor” şi prin „mlaştina deznădejdii” (punctele 56-58).

 

„Timpul potrivit” în care se va da publicităţii „programul” legionar e timpul mitic de după „victoria legionară” definitivă asupra „partidelor” şi altor „inimici”. Dar semnificaţia victoriei e, chiar dacă obţinută cu preţul suferinţei, pura jubilaţie a celui care a scăpat basma curată şi care nu îşi face procese de conştiinţă: „Un exemplu: procesul de la Văcăreşti din 28 Martie 1924. Procesul acesta a urmărit strivirea noastră. Noi însă am rezistat, am ieşit învingatori, adică am fost achitaţi” (punctul 30). [4] În Cărticica şefului de cuib nu poţi birui fără să ieşi „victorios”. Nu există „kamikaze” legionar, apropos de îndemnurile Părintelui Iustin Pârvu. Nici un sacrificiu nu e lăsat să se piardă „dincolo”. Totul trebuie recuperat şi instrumentalizat aici, suferinţa e treaptă spre victorie, nu spre sfinţenia care lasă în urmă victoria. De aceea, esenţial pentru legionari e ceasul care dictează ora biruinţei legionare. Pentru legionari, ceasul acesta e în Europa fascistă, pentru Codreanu soarele răsare „la Roma” (punctul 85). Legionarii nu merg împotriva curentului, ci pe val, aidoma altor mişcări şi partide politice româneşti care, ieri ca şi azi, îşi trâmbiţează adaptarea câştigătoare la vremuri: „Priviţi în toate părţile: ţări ca Italia, Belgia şi Germania care înviază la viaţa nouă şi-şi taie din biruinţă în biruinţă drumuri noi sub soare. Numai noi, numai noi românii stăm […] Oare să nu putem şi noi da lumii o mare biruinţă românească?” (statutele Asociaţiei „Prietenii Legionarilor”, incluse în Cărticică). Din acest punct de vedere, va trebui clarificată istoriografic problema „suferinţei” ca investiţie în „biruinţa legionară” care urma să vină fie cu ajutor fascist-nazist, fie cu ajutor NATO.

 

Rugăciunea la care îndeamnă Cărticica nu e mijloc de sfinţire a omului, ci incantaţie, mod de invocare a duhurilor, de chemare a morţilor în ajutorul Druidului şef şi al tribului său. Morţii „noştri” trebuie să bage groaza în viii „lor” şi participarea la Liturghie e asociată închinarii la totemul tribului. Biserica e loc de refugiu în faţa năvălitorilor, e vestiar al bătăliei, de unde porneşti la luptă echipat cu cele trebuincioase: „Rugăciunea ca element decisiv al victoriei. Apelul la strămoşi. Legionarul crede în Dumnezeu şi se roagă pentru biruinţa Legiunii. Să nu se uite că noi, poporul român, stăm aici, pe acest pământ prin voia lui Dumnezeu şi binecuvântarea Bisericii Creştine. În jurul altarelor bisericilor, s-a aflat adunată de mii de ori, în vremuri de bejenie şi restrişte, întreaga suflare românească de pe acest pământ, cu femei, copii şi bătrâni, cu conştiinţa perfectă a ultimului refugiu posibil. Şi astăzi stăm gata să ne adunăm, poporul român, în jurul altarelor, ca-n vremuri de mari primejdii, pentru ca îngenuncheaţi, să căpătăm binecuvântarea lui Dumnezeu. Războaiele se câştigă de aceia care au ştiut să atragă din văzduh, din ceruri, forţele misterioase ale lumii nevăzute şi să-şi asigure concursul acestor forţe. Forţele acestea misterioase sunt sufletele morţilor, sufletele strămoşilor noştri, care au fost şi ei odată legaţi de glia, de brazdele noastre, care au murit pentru apărarea acestui pământ şi care sunt şi azi legate de el prin amintirea traiului lor de aici şi prin noi, copiii, nepoţii şi strănepoţii lor. Dar mai presus de sufletele morţilor stă Dumnezeu. Odată aceste forţe atrase, ele vin în balanţa ta, te apără, îti dau curaj, voinţă şi toate elementele necesare victoriei şi te fac să învingi. Introduc panica şi groaza în duşmani, le paralizează activitatea. În ultimă analiză, biruinţele nu depind de pregătirea materială, de forţele materiale ale beligeranţilor, ci de puterea lor de a-şi asigura concursul puterilor spirituale. Astfel se explică, din istoria noastră, biruinţele miraculoase ale unor puteri materialiceşte cu desăvârşire inferioare. Cum se poate asigura concursul acestor forţe? 1) Prin dreptatea şi moralitatea acţiunii tale; 2) Prin apelul frecvent, insistent la ele. Cheamă-le, atrage-le cu puterea sufletului tău şi ele vor veni. Puterea de atracţie este cu atât mai mare, cu cât apelul, rugăciunea, se face în comun de cât mai mulţi. De aceea, în şedinţele cuibului, care se ţin în toata ţara sâmbătă seara, se vor face rugăciuni şi se vor îndemna toţi legionarii ca a doua zi, Duminică, să meargă la biserică” (punctul 54).

 

Ceea ce frapează la această spiritualitate de tip Formula As e optimismul milenarist al biruinţei în veac. Nu e vorba de Biserica biruitoare prin Hristos în ceruri, sau de Biserica sfinţitoare aici, ci de legionari biruitori asupra „duşmanilor” în această lume, unde „se zvârcolesc toţi cei mişei/ Sub paşii grei, de legionari./ Dreptatea noastra triumfând / Străfulgerând/ Pe umeri tari” (Radu Gyr, „Imnul Biruinţii”). Biruinţa nu e a lui Hristos, ci a Căpitanului, după cum scrie Horia Sima notând în 1940 că se reeditează Cărticica şefului de cuib sub semnul „biruinţei Căpitanului”. Suferinţa e „preţul victoriei”: „După suferinţă vine întotdeauna victoria”, scrie smintitor Cărticica şefului de cuib la punctul 55. Şi continuă: „Cel ce va şti să sufere, acela va învinge. De aceea, noi, legionarii, vom primi suferinţele cu drag. Fiecare suferinţă este un pas înainte către mântuire, către victorie.” A zecea poruncă legionară, scrisă de Corneliu Zelea Codreanu, spune şi ea: „În singurătatea ta roagă-te lui Dumnezeu, în numele morţilor noştri, pentru ca să ne ajute să suferim toate loviturile până la capătul suferinţelor şi până la marea înviere şi biruinţă legionară”. Rugăciunea şi suferinţa de masă sunt cheia victoriei. Calitatea persoanei care se roagă sau cauza în numele căreia se suferă par a nu avea mare valoare. Suferinţa e investită cu valoare în sine. În noua diviziune socială a „religiei strămoşeşti”, legionarii se specializează în suferinţă. Ei sunt primele victime profesioniste ale românilor. Din acest punct de vedere, nu văd de ce unii neolegionari de astăzi atacă „sectele” de vreme ce istoria protestantismului şi neoprotestantismului e una plină de martiri, suferinţe şi rugăciune. [5] Plus că unele din cultele religioase cele mai bizare au în comun cu Mişcarea Legionară faptul că sunt mişcări harismatice de masă conduse de un „druid” şef.

 

Din toate aceste puncte de vedere, Mişcarea Legionară corespunde definiţiei date religiei politice de Emilio Gentile:

 

„O religie politică e o modalitate exclusivă şi fundamentală de sacralizare a politicii. Nu acceptă coexistenţa altor ideologii sau mişcări politice, neagă autonomia individului în relaţie cu colectivitatea, cere obedienţă la comandamentele sale şi participare la cultul ei politic şi consacră violenţa ca armă legitimă de luptă împotriva inamicilor şi ca element al regenerării. Faţă de instituţiile religioase tradiţionale fie adoptă o atitudine ostilă şi încearcă să le elimine, fie stabileşte raporturi de coexistenţă simbiotică incorporând religia tradiţională în propriul sistem de credinţe şi mituri şi reducând-o la un rol subordonat sau auxiliar.” [6]

 

Dacă un partid, ca parte, poate instrumentaliza anumite elemente ale creştinismului pentru a câştiga locuri în parlament, Mişcarea Legionară, ca mişcare totalitară, se simte îndreptăţită să folosească drept combustibil – un alt sens al cuvântului „esenţă” – întreaga Biserică. Pentru a face acest lucru, Cărticica şefului de cuib nu vorbeşte de Biserica Ortodoxă, ci de „Biserică”, de „Biserica Creştină”, de „Biserica lui Hristos” sau de „biserica strămoşească” (prefaţă, punctele 80, 90). După cum arată Doris L. Bergen într-o lucrare despre „mişcarea german-creştină” din Germania lui Hitler, adică despre protestanţii care au intrat în relaţie simbiotică cu nazismul, caracteristic religiilor politice e să creeze şi să trăiască în simbioză cu biserici non-dogmatice. Dogma scapă Neamului. Pentru nazişti, faptul că protestanţii şi catolicii erau germani era mai important decât diferenţele dogmatice dintre cele două biserici (vezi, la noi, cazul Corneanu). Prin urmare, vorbeau de Biserica Germană. [7] Legionarii vorbeau de Biserica neamului, sau de Biserica strămoşească, unită, ca şi Biserica Germană, de rit (ortodocşi şi greco-catolici), etnie, stat şi războiul cu „inamicul”. În condiţiile în care poporul român e „popor ales”, „starea de ecumenicitate naţională” şi „lumina interioară” legionară sunt Ortodoxe: „Statul Legionar al Creştinătăţii-Româneşti se va realiza şi va fi ‘expresia politică a ortodoxiei’! Acest Dar, pentru care trăiesc şi mor Legionarii, face din Mişcarea Legionară, ca şcoală a românismului ‘ecumenicităţii naţionale’, cadrul care va da Naţionalismului Neamului Românesc, rolul analog Sfântului Ioan Înaintemergătorul. Acela singular, ca Profet, a pregătit calea lumii către Domnul nostru Iisus Hristos. România, ca totalitate, între alte totalităţi, este naţiunea care împlineşte rolul de înaintemergătoare către Era sobornicească a Unirii Neamurilor prin aceeaşi credinţă adevărată a Bisericii ortodoxe ecumenice.” [8] Dacă Biserica e „a Neamului” ales, şi Legiunea (elita Neamului) exprimă cel mai bine Neamul (ales), dacă preotul e al „bisericii strămoşeşti” a unui „Neam” ales care, „chiar de la începutul existenţei sale, trăieşte pe linia Evangheliei”, atunci sigur că „orice Preot adevărat va fi, aşadar, prin firea lucrurilor şi legionar, aşa cum orice legionar, tot prin firea lucrurilor, va fi cel mai bun fiu al Bisericii.” [9] Eşti creştin pentru că slujeşti neamului (sau Uniunii Europene, astăzi, în viziunea fecediştilor). Şi asta pentru că misiunea Bisericii nu e nimic altceva decât misiunea Neamului. Biserica îşi descoperă misiunea în şi prin Neam. Lumina interioară a „ecumenismului naţional” e semnul depăşirii în(tru) Legiune a polarităţii dialectice dintre Neam şi Biserică.

 

Haloul electric al elecţiunii luminează doar înăuntru. Restul României nu e în afara „triunghiului iubirii” legionare, a treimii Neam-Biserica Neamului-Legiune. Restul României e, după cum spunea Nae Ionescu despre diavol, tot în „triunghiul iubirii divine”. Doar că resimte haloul ca „pedeapsă”. Conform Cărticelei şefului de cuib, cei care vor resimţi haloul luminos al ecumenicităţii naţionale – azi o biată flacără violet – ca pedeapsă sunt partidele guvernamentale, vinovate de corupţie, şi comuniştii. Punctul 65 afirmă, şi istoria ulterioară poate confirma în ce măsură a fost adevărat, că: „Triumful mişcării comuniste în România ar însemna: desfiinţarea Monarhiei, desfiinţarea Bisericii, desfiinţarea Familiei, desfiinţarea proprietăţii individuale şi desfiinţarea libertăţii.” Ca urmare, legionarul are datoria de a „lupta din toate puterile, pentru ca oriunde se va afla încuibat acest comunist, să fie demascat şi răpus.” Apoi, la finalul punctului 65, se precizează că în mişcarea comunistă „se află adunaţi toţi inamicii noştri, care n-au văzut şi nu văd cu ochi buni România Mare” şi că „profitorii din umbră ai comunismului sunt jidanii”. La punctul 66 se afirmă că legionarii sunt singurii capabili să „rezolve” problema evreiască: „Problema jidanească, vizibilă numai în jumătatea de nord a României, invizibilă, dar existentă şi în cealaltă jumătate, constituie pentru naţiunea română cea mai mare primejdie pe care a cunoscut-o de la începutul istoriei şi până astăzi.” „Curăţirea” României se va face, după cum se afirmă la punctul 83, conform principiului: „România a românilor. Pentru jidani, Palestina. Dreptate românului şi moarte trădătorului.”

 

Toate aceste lucruri nu sunt noi. Ele au făcut ca, în bibliografia de specialitate, Mişcarea Legionară să fie încadrata în mod curent la capitolul mişcărilor fasciste [10] şi al religiilor politice. [11] Bibliografia e uriaşă, şi nu e doar rodul unor cercetători cu interese străine de obiectivitatea istorică. [12] De aceea, mare mi-a fost mirarea să citesc sub pana unui jurnalist că istoricii de „mare calibru” nu au căzut de acord asupra caracteristicilor fasciste ale Mişcării Legionare. Poate istoricii de mare calibru care frecventează berăria domniei-sale, în perpetuă împăcare cu amicii.

 

În orice caz, oricine susţine că evidenţa istorică demonstrează că Mişcarea Legionară a fost creştină dar nu fascistă trădează mai mare grijă faţă de ortodoxia Fascismului decât de unitatea, sobornicitatea şi apostolicitatea Ortodoxiei. Un om de presă care declară că nu îl interesează să apere adevărul pentru că adevărul se apără singur se poate abandona liniştit vocaţiei pentru cuvinte încrucişate. Dar un jurnalist care se dedă la istoriograme a(na)gramate în vreme ce pretinde că apără şi că restabileşte adevărul istoric e impardonabil.

 

Cât despre talmeş-balmeşul din care reiese – sau nu? – că aş fi făcut cumva apologia crimelor guvernelor interbelice împotriva legionarilor, Dumnezeu cu mila. Nu mai am de gând să-mi pierd vremea. Nu de alta, dar de câte ori crezi că discuţi cu un om, constaţi că polemizezi cu un S.R.L., cu un scriitor cu răspundere limitată în privinţa a ceea ce spune sau scrie, care doar răspândeşte ordinele primite de la centru, la reciclarea de cadre chenzinală. Unul e cunoscut la Washington ca „our operative”, altul e omul mogulilor, altul e proptit de al Patrulea Reich ş.a.m.d.. Sunt oameni care au făcut cariere frumoase polemizând cu toţi cei vreo cinci naivi din România încă dispuşi să creadă că un om e o conştiinţă, şi nu doar un megafon instalat la un colţ de tejghea.

 

(Mircea Platon)

 

NOTE:

 

[1] Vezi mărturisirile părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa, care, după o evocare a lumii satului unde s-a format ca şi creştin „pe genunchii mamei”, celebrează camaraderia Frăţiilor de Cruce unde era antrenat să plătească la timp cotizaţia (Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale şi ale altora, Bucureşti, Christiana, 2007, 11-28).

 

[2] Anumiţi specialişti în Cioran şi schimbări la faţă vor astăzi o Românie cu economia Chinei şi destinul Ţării Bascilor.

 

[3] Unii cercetători susţin că nazismul nu a fost o religie politică, ci o formă de politică religioasă, adică politică în acord cu preceptele creştine. Vezi Richard Steigmann- Gall, „Nazism and the Revival of Political Religion Theory”, în Totalitarian Movements and Political Religions, 5.3 (2004), 376 – 396. Teza nu merită atenţie decât pentru că e aplicată de Ionuţ Biliuţă Mişcării Legionare. Dl Biluţă, asemeni neolegionarilor de astăzi, nu pune la îndoială creştinismul legionarilor („Fascism as Political Religion. The Case of the Romanian Iron Guard”, 2009, http://www.lsu.edu/artsci/groups/voegelin/society/2009%20Papers/Ionut%20Biliuta.shtml#_ftn30). Din păcate pentru neolegionari, dl Biliuţă, doctorand la CEU, trage concluzia că Mişcarea Legionară e un alt exemplu de mişcare fascistă răsărită din rădăcină creştină. Rămâne la latitudinea celor în cauză să hotărască dacă ceea ce îi apropie e mai important decât ceea ce îi desparte. Dar e important că, pe filieră NEC-CEU, se lucrează deja la scrierea istoriei Mişcării Legionare în sensul detestat de neolegionarii de casă ai NEC-FCD. Ce spune Platon sau Fedorovici sau Racu pe blog e irelevant. Ce spune însă profesorul la CEU Constantin Iordachi, în cartea sa Charisma, Politics and Violence: The Legion of the ‘Archangel Michael’ in Inter-war Romania (Trondheim Studies on East European Cultures and Societies, 15. Trondheim, Norway, 2004), contează. Iată ce scrie Dennis Deletant, un istoric serios şi rafinat: „Iordachi constructs a convincing theoretical framework in which to place an illuminating exegesis of the Guard’s propaganda. Codreanu’s intellectual followers developed his charisma into an effective propaganda machine. In various articles Codreanu was portrayed in multiple and complementary roles, as a religious prophet, spiritual reformer and predestined hero. He was proclaimed as ‘a new Messiah’, the instrument sent by the Archangel Michael to bring salvation to the Romanian people. Codreanu’s charisma was thus supernatural, being based on a divine call of mission originating outside the established Church. In his depiction as a predestined revolutionary leader, Codreanu was celebrated as one of a line of Romanian heroic figures, just as Ceausescu was some half a century later. Codreanu was compared with Stephen the Great (1457–1504), and was addressed by the title of ‘Captain’ on the model of the haiducs, popular outlaws fighting for social justice. With this intricate yet lucid analysis, the author furthers our understanding of Romanian Fascism” [„Iordachi elaborează un cadru teoretic convingător care permite o exegeză revelatoare a propagandei Gărzii de Fier. În diverse articole, Codreanu a fost zugrăvit în roluri multiple şi complementare, ca profet religios, ca reformator spiritual şi ca erou predestinat. A fost proclamat drept „un nou Mesia”, instrumentul trimis de Arhanghelul Mihail pentru a aduce mîntuire poporului român. Astfel, harisma lui Codreanu era privită ca avînd un caracter supranatural, fiind întemeiată pe o chemare divină la o misiune care-şi avea obîrşia înafara Bisericii canonice. Prin tabloul de predestinat conducător revoluţionar, Codreanu era slăvit ca una din figurile eroice din istoria românilor, la fel cum s-a întîmplat şi cu Ceauşescu jumătate de veac mai tîrziu. Codreanu a fost comparat cu Ştefan cel Mare (1457-1504) şi era chemat prin titlul de «Căpitan» după modelul haiducilor, proscrişi îndrăgiţi de popor care luptau pentru dreptate socială. Prin această complexă dar lucidă analiză, autorul ne sporeşte înţelegerea fascismului românesc.”]

(Slavonic and East European Review, 86:2, 2006, 357). Cu alte cuvinte, Mişcarea Legionară e fascistă, iar „harisma lui Codreanu era supranaturală, fiind bazată pe o chemare divină avându-şi originea în afara Bisericii oficiale”. Aştept polemicile Rost-CEU-School of Slavonic and East European Studies.

Asta îmi aduce aminte şi că Eliade, marele specialist în legătura dintre creştinism şi biruinţa Mişcării Legionare, l-a vizitat pe Carl Schmitt în 1942, după care Schmitt i-a scris entuziasmat lui Ernst Junger despre Eliade drept un devotat discipol al lui René Guénon şi prieten al lui Julius Evola. Cristiano Grottanelli, “Mircea Eliade, Carl Schmitt, René Guénon, 1942,” Revue de l’Histoire des Religions 219–3 (2002), 325–356.Vezi şi Cristiano Grotanelli, „War-time Connections: Dumézil and Eliade, Eliade and Schmitt, Schmitt and Evola, Drieu La Rochelle and Dumézil”, în The Study of Religion under the Impact of Fascism, ed. Horst Junginger, Leiden, Brill, 2008, 303-314.

 

[4] Cronologia Mişcării Legionare tipărită în Almanahul Cuvântul în 1941 enumără sec şirul de asasinate care stau în spatele acestei jubilaţii: „8 Octombrie 1923: Complotul din Dealul Spirii. Conducătorii Mişcărilor Studenţeşti, dimpreună cu Corneliu Codreanu, ţin o consfătuire în casele lui Nicolae Dragoş din str. 13 Septembrie nr. 41, Bucureşti. Se hotărăşte împuscarea politicienilor trădatori şi a plutocraţilor evrei. Sunt arestaţi şi depuşi la închisoarea Văcăreşti: Corneliu Codreanu, Ion I. Moţa, Ilie Gârneaţă, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu, Nicolae Dragoş, dr. C. Danulescu, Ion Zelea Codreanu […] La 28 Martie 1924, în închisoarea Văcăreşti, Ion I. Moţa împusca pe studentul Vernichescu, pedepsind astfel trădarea […] La 26 Septembrie 1924, se judeca la Bucureşti procesul lui Ion I. Moţa care împuscase, în închisoarea Văcăreşti, pe studentul Vernichescu, pedepsind astfel trădarea complotului din Dealul Spirii. Ion I. Mota este achitat la orele 3 dimineaţa.” Între tentative, reuşite sau nu, de asasinate şi procese, Codreanu fonda la Văcăreşti şi Frăţiile de Cruce, „corp de elită” pentru tineret. Nu ştiu cât de impresionaţi or fi unii de „eroismul” supraomului legionar, trăind dincolo de bine şi de rău, dar nu cred că un om care plănuieşte şi execută păcate strigătoare la cer are voie să fondeze organizaţii de „educat” tineretul sau „şcoli de spiritualitate” creştină. Legitima apărare e strict circumscrisă de lege şi tradiţie. A lupta cu arma în mână împotriva armatelor invadatorului străin, a te apăra de un tâlhar care te atacă în propria casă sau la drumul mare nu e totuna cu a plănui asasinarea „plutocraţilor”.

 

[5] Vezi Răzvan Codrescu, „Dracul… cu cărţi” (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/03/dracul-cu-carti.html).

 

[6] Emilio Gentile, Politics as Religion, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 2006, 140. Vezi şi Emilio Gentile, „Fascism, totalitarianism and political religion: definitions and critical reflections on criticism of an interpretation”, Politics, Religion & Ideology 5.3 (2004), 326-375.

 

[7] Doris L. Bergen, Twisted Cross. The German Christian Movement in the Third Reich, Chapel Hill, University of North Carolina Press, 1996, 102-106.

 

[8] Ilie Imbrescu, Apostrofarea unui teolog. Biserica şi Mişcarea Legionară, Bucureşti, Cartea Românească, 1940, 208, 229-230.

 

[9] Imbrescu, Biserica şi Mişcarea legionară, 249-250.

 

[10] Vezi, pentru problematizări recente ale fascismului, Roger Eatwell, „Towards a New Model of Generic Fascism”, Journal of Theoretical Politics, 4:2 (1992), 161-194; Constantin Iordachi, „Fascism in Interwar East Central and Southeastern Europe: Toward a New Transnational Research Agenda”, East Central Europe, 37 (2010) 161–213. Descrierea cu care operez eu e cea a lui Hugh Seton-Watson: „All fascist movements combine, I suggest, in varying proportions, a reactionary ideology and a modern mass organization. Their leaders, when in opposition, extol traditional values, but they appeal for support to the masses, and exploit any form of mass discontent that is available. In their original ideas they often closely resemble old-fashioned conservatives, but their methods of struggle, indeed their whole notion of political organization, belong not to the idealized past but to the modern age. Their outlook may be nostalgic, and it is certainly elitist, but as a political force they are more democratic than oligarchic” (Hugh Seton-Watson, „Right and Left”, Journal of Contemporary History, 1:1 (1966), 183-197.

 

[11] Vezi, pentru o scurtă trecere în revistă a literaturii, articolul lui Florin Ţurcanu, „Imposibilul fascism românesc sau teama de cuvinte”, Revista 22, 1 martie 2006, care precizează: „De la Eugen Weber şi Ernst Nolte la Armin Heinen, Francisco Veiga, George Mosse şi Roger Griffin, sunt numeroşi istoricii care au considerat Garda de Fier ca pe o varietate de fascism, în ciuda particularităţilor sale, adesea scoase în evidenţă. ‘Cea mai interesantă şi complexă mişcare fascistă din Europa’, scrie despre Gardă, înca din 1966, germanul Ernst Nolte, care nu poate în nici un caz fi bănuit de simpatii de stânga. ‘Dintre toate partidele româneşti din perioada interbelică numai Legiunea poate fi denumită «fascistă»’, subliniază Armin Heinen, cunoscut în Romania ca autorul principalei monografii consacrate Mişcării Legionare. ‘Prototipul cel mai pur al fascismului’ în România, scrie şi Francisco Veiga comparând Garda de Fier cu alte mişcari naţionalist-extremiste precum LANC, condusă de A.C. Cuza sau Partidul Naţional-Creştin al lui Cuza şi Goga. ‘O formă majoră de fascism autohton (native fascism)’, notează Roger Griffin.” La autorii citaţi de dl Ţurcanu pot fi adăugaţi şi Philip Morgan, Fascism in Europe 1919-1945 (Londra, Routledge, 2003) sau Dylan Riley, The Civic Foundations in Europe: Italy, Spain and Romania 1870-1945 (Baltimore, The Johns Hopkins University Press, 2010). De menţionat că ultimii doi autori, departe de a împărtăşi entuziasmul actualei noastre „elite” faţă de elitele politice ale României monarhice şi lipsa ei de entuziasm faţă de poporul „neolitic” (vezi H. R. Patapievici, „Anatomia unei catastrofe”), apreciază că legionarismul a fost o reacţie la prima revoluţie neoliberală din România şi la slăbiciunea şi corupţia elitelor de atunci. Se confirmă astfel că neoliberalismul şi legionarismul sunt „fraţi de cruce”, primii distrugând lumea tradiţională, ceilalţi deturnând rezistenţa în sens ilegitim şi imoral, şi se explică astfel anumite complicităţi şi fluidităţi de personal între foile dilematice şi foile de prins muşte verzi. Cine ştie, de exemplu, câţi oameni din actuala Fundaţie Creştin-Democrată au scris la revista Puncte Cardinale?

 

[12] Vezi, de exemplu, eseul unui fost asistent al lui Lucian Blaga, Zevedei Barbu, „Rumania”, în Fascism in Europe, ed. S. J. Woolf, Londra, Methuen, 1981, 151-170.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

8 răspunsuri la MIRCEA PLATON: GOGOŞICA ŞEFULUI DE CUIB

  1. Silviu zice:

    Observatia lui Mircea Platon e foarte buna. Cum se face ca spre deosebire de veteranii legionari (dintre care unii sint normali), cei tineri care au preluat stafeta de la ei sint, in majoritatea cazurilor, nebuni de legat? Iar raspunsul nu poate sta decat in ,,injectarea” acestora cu ideologie legionara. Nu vad ce om intreg la cap poate sa citeasca Pentru Legionari si sa nu ramana socat de rasismul si paranoia care tasneste din paginile ,,bibliei” legionare. Ori din Carticica Sefului de Cuib. O persoana odata setata pe coordonatele conspirationismului, luptei de rasa etc, cu greu mai poate fi adusa pe fagasul normalitatii. Din aceasta cauza, cu exceptiile de rigoare, majoritatea neolegionarilor se situeaza pe o perceptie a realitatii de tip ,,Apologeticum” sau Roncea. Iar rarele exceptii, sint tributare conspirationismului soft si ortodoxiei subsumate ideologiei.

    • @ Silviu

      Sigur, dar vedeti ca oamenii astia sustina ca de fapt „esenta” legionarismului este in alta parte. De fiecare data in alta parte. Cind le spunem ca legionarismul s-a sfirsit acolo unde a inceput crestinismul, ei raspund ca de-abia acolo se arata adevaratul legionarism. Adaugind, ca argument, ca parintele Arsenie Papacioc nu s-a lepadat niciodata public de legionarism. Mie mi-ar fi rusine sa extrag din faptul ca parintele Papacioc nu a sustinut niciodata legionarismul, orice ar fi spus Anghel in tinerete, un argument in favoarea condamnarii legionarismului.
      Iar apoi vin sa-ti reproseze ca n-ai respectat conditia exhaustivitatii din Schema-in-patru-puncte. Simplul fapt ca legionarismul are si elemente crestine nu-l face crestin. Daca toate documentele si declaratiile legionare ar avea un continut crestin cu exceptia unuia singur, tot ar fi destul pentru a pune crestinismul Legiunii sub semnul intrebarii. De fapt, am motive sa cred ca acest lucru le este destul de clar si sustinatorilor legionarismului. De aici si tenacitatea cu care confunda mizele, definind critica pe care o aducem legionarismului ca pe o incercare de a delimita conservatorismul crestin de dreapta filolegionara (vezi punctul 4 al comentariului dlui Bogdan M. de la articolul postat anterior). Lucrurile stau dureros de vizibil altfel, efortul nostru a fost acela de a confrunta ideologia legionara cu invatatura Bisericii. Daca vom sti cine spune Hristos ca este si nu cine spune Capitanul ca este Hristos, atunci un conservatorism crestin va veni cumva de la sine. Vom afla astfel diferenta dintre inviere si resuscitare, dintre pacate si defecte, si asa mai departe.

  2. Florian zice:

    Singurul lucru care-mi vine in minte acum este ca nu sunteti legat de jertfele Romaniei de-a lungul anilor! Dvs. sunteti gazetar, scrieti despre niste oameni care au luptat cu arma in mana impotriva unui SISTEM. Probabil ei nu ar fi scris asa de „frumos” ca dvs., dar atat de sigur sunt ca dvs. nu ati fi putut lupta in aceleasi situatii, de a va apara niste principii de viata si de moarte. Ati lasa pixu’ pentru o arma, pentru a va apara principiile sau macar tara?!! Doamne ajuta!

  3. UmbraSerii zice:

    Chiar ma intrebam cand si cum isi va da arama pe fatza acest asazis „conservatorism crestin”. Se pare ca legionarismul este o piatra unghiulara de care multi se poticnesc …
    Nu pot in acelasi timp sa nu ma mir de frivolitatea abordarii lui Mircea Platon si implicit de neseriozitatea bloggerului care il posteaza.
    Da’ vorba lu’ bunicu’ (legionar semidoct saracu’): prea multa carte strica …
    Eu nu m-as obosi sa raspund acestei scrieri care cu greu se ridica la nivelul unei teze la marxism a unui elev bunicel, dar poate cineva o va face pentru a nu-i lasa pe cei in necunostinta de cauza sa ramana cu impresia ca asa trebuie sa arate o analiza serioasa a unui material care a facut istorie si nici cu confuziile infantile (dar bine garnisite cu bibliografie) de care nu ai unde sa te feresti.
    Mda … uite ca degeaba speram noi in ridicarea unei noi elite intelectuale.

  4. Vestitor zice:

    „Un om de presă care declară că nu îl interesează să apere adevărul pentru că adevărul se apără singur se poate abandona liniştit vocaţiei pentru cuvinte încrucişate.”

    O, da! Paradoxul paradoxurilor. Biserica are nevoie sa fie aparata, e drept. Atunci si acum. Si totusi cit de slaba poate fi vazuta o biserica, daca e considerata in cumplit pericol de contaminare ideologica, legionara? Asta imi aminteste de unii care dadeau astfel de avertismente, despre pericolul in care se afla biserica, in perioada interbelica. 😉
    Vorba cuiva: ce bine ar fi iesit la cintar Legiunea, cu un sfetnic ca Platon. Ca sa nu mai zic la judecata.

    Si inca:

    ” De aceea, deci, nu ni se cere sa fim sfinti ca sa ducem gunoiul, sa taiem lemne sau sa ne gospodarim. Nu trebuie sa fii sfant ca sa te gandesti cum poti sa tii curat in cartierul tau. Nu trebui sa fii sfant ca sa faci curat in biserica, sa deretici in casa sau in oras. Nu trebui sa fii sfant ca sa fii gospodar sau ca sa te asiguri ca deputatii din circumscriptia ta electorala sunt crestini de isprava. Din moment ce nu aceste lucruri mantuiesc, nu are rost sa le conditionezi de sfintenie.

    Nu e adevarat ca trebuie sa fii sfant daca vrei sa construiesti utopia. Un sfant nu vrea sa construiasca utopia, pentru ca stie ca utopia e de la celalalt, e mantuirea in imanent, fara Dumnezeu. Si nici un crestin nu ar trebui sa vrea sa construiasca utopia. Toti ar trebui sa vrea sa se mantuiasca. Dar pentru asta trebuie sa traiasca, in lume, cu Hristos. E un paradox pe care nu il pot ocoli. Si cei care, stand in lume, reduc totul la lumea privata a propriilor vicii si virtuti ar trebui poate sa (re)invete sa se gandeasca la Dumnezeu, nu la propria persoana, ca la centrul lumii lor.”

    Cum insa, e un interval destul de periculos intre dreapta socoteala bine calauzita de educatia de acasa si de biserica, dar si de societate si indrazneala, pentru ca El a biruit lumea. Se pare ca insa educatia patriarhala, nu era suficienta pentru ispitele si pacatele urbanizarii, pentru a formula un raspuns intelept, practic, modern, al crestinului in veac secularizat, agresat de liberalism si utopii. Iar tinerii iesiti din scoala romaneasca din timpul razboiului, cite vise si deziluzii nu le sfirtecau sufletul. Totusi, asa gresit, nu intelept, hotarit, nu sovaitor, au indraznit. Pentru ca aveau credinta. aveau si incredere ca Dumnezeu le sta alaturi. Si se bazau in asta doar pe sinceritatea lor, in idealul unei Romanii cu afirmare istorica potrivita amagirilor veacului, dar si a unei Romanii satule de impilare. Ma tem ca Biserica nu prea avea nici ea un raspuns coerent, pregatit veacului, nici elitele, nici intelectualii si cu atit mai putin niste tineri plini de sperante.
    Acum iata ca ne indreptatim ca avem, dar am invatat din veacul insingerat, pe jertfele si amagirile, cautarile si caderile inaintasilor. Asta nu inseamna ca trebuie sa platim tribut ororii naziste sau slujirii satanice comuniste(Platon nu e de acord cu asta, considerind comunismul o simpla utopie), ci sa discernem unde a fost interes si unde sinceritate, unde a fost fatarnicie si hula si unde o reactie fireasca. De la persoana, pina la tara intreaga.
    Ma intreb ce om cu mintea intreaga, poate reduce ceva ca fenomenul Pitesti sau Katyn, la o simpla oroare istorica. Sau poate pune egalitate intre asa ceva si tendintele de religie politica si elementele fasciste, intilnite in istoria Legiunii. Continutul, chiar si ideologic si miza, ramine esentiala, in formularea sentintei.

    Si miza, oricit s-ar discuta „literatura” legionara, ramine: apararea bisericii si neamului, normalitatii, adevarului si libertatii, nu trebuie sa fii sfant, ca sa fii solidar si moral(formator de caractere si exemplu personal).
    Cheia rezistentei normalitatii legionarilor, la amagirile veacului, sta tocmai in „tonicul” sfintei tinereti legionare, care se capata prin lucrare, devenind sfint, chiar prin lucrare.(ceva mai rapid, daca altii considera lucrarea ceva periculos si de inlaturat). Adevarul este in doctrina legionara, scrisa dupa incetarea tulburarilor, in marturiile vechilor legionari si chiar in cele consemnate in istorie. De exemplu dupa complotul de suprimare a plutocratiei, ce au decis vacarestenii? Sa o ia de la capat, mai hotarit si mai eficient? Sau sa treaca la ceva mai omenesc, mai crestinesc si mai placut lui Dumnezeu? Au considerat ca au gresit sau ca a fost doar o simpla aminare si ghinion?
    In biruinta resimtita la verdictul de achitare, au vazut biruinta incitarii la crima sau biruinta unui diagnostic corect si necesitatii luarii unor masuri(ale lor si le considerau ei insisi disperate si exagerate, chiar iesite din normalitatea firii).

    Si asa putem merge la nesfirsit, pentru ca ne straduim sa dam expresie in cuvinte, unor realitati concrete, sufletesti si istorice. Controversa nu poate disparea niciodata, ca si paradoxul. Paradoxul ca o miscare fascista, s-a increstinat pe parcurs, tocmai pentru ca vroia sa ramina si sa apere biserica. Paradoxul ca o miscare conservatoare, a capatat amagiri milenariste, tendinte socialiste si expresie de cult al masei(si reciproc).
    Pina la urma esentialul este atit natura si cauza acelei eterogenitati si nebuloase, dar si ce anume s-a decantat si s-a ales, la vremea culesului, cind s-a separat griul de neghina. Sa fi fost oare o metoda mai buna, sa scoti neghina pe parcurs sau sa cauti metoda perfecta de insamintare si saminta perfecta, pierzind prilejul, altfel spus ingropind talantul? Dileme si aporii, la tot pasul.
    Solutia romaneasca, buna sau rea, a fost tonicul legionar. Unora le arde gitul, altora li se strepezesc dintii, pentru unii e otrava, iar altii il iau de elixir. Evident ca nu lipsesc nici talibanii, sarlatani, care il vind, din interes, ca panaceu, fara sa-i cunoasca cu adevarat ingredientele sau crezind chiar ca e un fel de apa chioara sau ceva mai mizer, care prin culoare, are darul de a pacali prostimea.
    Dar cum spuneam mai devreme, conteaza realmente, continutul(de la inceputuri, pina la sedimentare) si scopul(de la cautare a ceea ce e deja gasit, pina la aflare) in care a fost folosit. Dincolo de analizele noastre pertinente sau caragialesti.
    Ma indoiesc ca cercetatorii obiectivi pot avea aceeasi unanimitate, ca in cazul comunismului(sa zicem cel stalinist ;)), sau al hitlerismului. Ceva va scapa mereu analizei. Acum n-o fi chiar piatra din capul unghiului, dar o tentativa de la incercari copilaresti, la eforturi de intelepciune matura(toate radicale si totale, cu juramint de credinta nelimitata), de a pune o caramida, acolo unde trebuie si se cuvine, daca nu simultan se si surpa, destul de rapid. Ca au vrut sau nu, tot ca Manole, au reusit.
    Concluzia mea e ca au reusit. Concluzia altora e penibilul esec fascist, al tineretului interbelic. Sincronic insa, in analiza, nu avem cum, in raport cu alte fascisme, dar si cu atitudinile mai cuminti, conservatoare, din epoca, sa nu raminem cu unele paradoxuri.
    Ce ne impiedica sa depasim paradoxul: inversunarea apologetica si neolegionara de acum, sau chiar faptele concrete istorice?

  5. Vestitor zice:

    Addenda: In logica platoniciana, daca legionarii vechi au ramas tonici si normali, datorita legaturii neclintite cu filonul ancestral, rezistind indoctrinarii legionare, dar nerenuntind niciodata la adeziune, atunci neolegionarii nu din esecul scolii legionare, prost croite, sint asa cum sint, ci datorita educatiei de acasa si de la scoala, din vremea ceausismului si datorita spalarii pe creier comuniste. Nu se poate altfel. E ilogic ca in primul caz scoala deformatoare sa fie impotenta fata de o formarea organica a membrilor, iar in al doilea caz sa aiba un rasunet puternic, fata de unii proveniti dintr-o extraordinar de instrumentata si controlata stiintific indoctrinare, combinata cu o crunta scurgere de bale, la vederea traiului occidental.
    Iar daca a fost ceva bun si crestinesc in Legiune si aderentii s-au regasit in acelea si au capatat astfel ceva mai multa putere comunitara, atunci acum, simpatizantii actuali, par mai degraba bintuiti si risipiti de degringolada, conspirationismelor contemporane, a amestecului si confuziei valorilor si a stimularii pina la exces a indreptatirii de sine si egoismului, specifice unei societati orientate spre consum. Intrucit acum le lipseste o astfel de miscare, de regasire.
    Probabil cite ceva din amindoua, dar categoric nu ca in silogismul platonician.

  6. Valerian zice:

    „Explicaţia pe care mi-am dat-o a fost că, acolo unde vechii legionari au copilărit şi s-au format în România normală, patriarhală, noii legionari erau produsul “şcolii legionare”. Cu alte cuvinte, că într-un legionar vechi se vedea mai mult ţăranul sau boierul decât legionarul, în vreme ce într-un neolegionar se vedeau mai ales îngustimile unei doctrine croite prost dintru început.” (M. Platon)

    Raspuns:

    I have been assured by Romanians that in many cases the students’ firm religious convictions were shaped not so much by their families or by their churches as by the inspiration of Codreanu and the rigid Christian discipline he imposed on all his followers.

    Sursa:

    http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/pitesti/dbacu/docs/dbacu_1.htm

    Autorul acestui citat nu face decat sa redea informatia pe care a primit-o direct de la cei in cauza, respectiv legionari. A scormoni internetul pentru a vedea care a fost sau cum a evoluat orientarea autorului in cauza poate fi un demers incitant, dar absolut irelevant pentru tema dezbatuta aici.

  7. Marius zice:

    Ati citit putin, domnule Platon, pentru a nu intelege nimic. Sa veniti cu o asemenea abordare simplista cu privire la un subiect pe cat de vast, pe atat de complex, imi da sentimentul inutilitatii efortului pe care l-ati facut. Ca si numar de cuvinte, foarte mare, mediocru insa din punct de vedere intelectual.
    Cum nu exista neocrestini, nu exista nici neolegionari. E adevarat ca sunt mai multe grupari care isi asuma parte din ideologia legionara, insa nu sunt reprezentative. Cu exceptia uneia sau maxim doua. Va pot intelege dezamagirea, insa daca ati fi cunoscut tineri care intr-adevar urmeaza linia legionara, veninul pe care il varsati era inlocuit de ceva deloc nociv.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s