Gheorghe Fedorovici: Consideraţii de prisos despre o temă imaginară

Motto: “Forgiveness is between them and God. It’s my job to arrange the meeting.”
Creasy, în filmul Man on Fire

Tema este legătura dintre legionarism şi ortodoxie; ea este imaginară întrucît legătura nu există în realitate, ci doar în imaginaţia unora dintre susţinătorii, fie interesaţi, fie sinceri – dar deopotrivă vinovaţi – ai acestei relaţii.

Nu toate lucrurile imaginare sînt condamnabile; într-adevăr, fără imaginaţie nu am putea supravieţui ca oameni. Numai că, de la Cădere încoace, toate înzestrările omului îl pot degrada sau înălţa în egală măsură. Imaginaţia are în această privinţă un rol aparte, de vreme ce ea reprezintă drojdia gîndului, elementul care-l dospeşte. Întrucît imaginaţia este o funcţie a cugetului, ea este stricată sau bună după cum este cugetul respectiv. Un gînd rău nu este niciodată „doar un gînd”, deci un gînd mai mult sau mai puţin „nevinovat”. Gîndul păcătos este vinovat, dar nu pentru că-şi ratează ţinta (gr. hamartia). Păcatul nu este un simplu eşec. Dacă ar fi aşa, păcatul s-ar auto-anula singur, iar cei care susţin că iadul are un sfîrşit ar avea dreptate. Gravitatea păcatului constă în suprapunerea ţintelor, a celei false cu cea adevărată. Păcatul, o mişcare a cugetului mai întîi, este posibil tocmai pentru că absoarbe realitatea unui fapt concret. Se hrăneşte, ca să spun aşa, din realitatea faptului concret după cum gîndul pătimaş dospit de o imaginaţie păcătoasă se hrăneşte dintr-o realitate dată. La limită, iadul nu este decît o nălucire, este Împărăţia care ar fi trebuit să fie. Dar o nălucire veşnică. Este decretarea unei Împărăţii private în numele meritului personal: pentru masoni şi alte tipuri de gnostici, meritul este confirmat prin iniţiere, în timp ce pentru organizaţiile fasciste şi legionare, meritul este confirmat prin suferinţă (pentru legionar, Hristos pare să fie cel care participă la jertfa lui, nu legionarul la jertfa Fiului).

Problema păcatului nu ţine aşadar de un presupus caracter limitat, ci că, nesfîrşit fiind, îl ţine pe om înafara realităţii. În mintea mea, pot poseda orice şi pot fi oricine. Chiar şi capacitatea omului de a cuprinde cu mintea universul întreg în realitatea lui rămîne o jalnică consolare, comparabilă cu competenţa robului în materie de lanţuri. Superioritatea omului în faţa universului nu constă în calitatea lui de „trestie gînditoare” ci în posibilitatea de a cuprinde acest univers în vederea închinării lui. Omul cuprinde atîta cît dăruieşte. Tocmai pentru că mintea omului este mai mult decît intelectul său, [1] el poate deveni conştient nu doar de vastitatea universului, ci mai ales de pustietatea nesfîrşită a propriei sale minţi. Adevărata înţelepciune nu este cea care te ajută să îţi dai seama de limitele propriei raţiuni, ci de lipsa ei de măsură, de faptul că poate funcţiona în gol la nesfîrşit. Aşa se mişcă, în gol, orice minte care nu-şi caută, ori respinge, Făcătorul. Paza minţii nu înseamnă să-ţi păzeşti mintea omenească de gînduri necurate, ci să dobîndeşti mintea lui Hristos închinîndu-te Lui cu toate ale tale astfel încît, în cele din urmă, să nu rămînă în tine decît cele puse şi dospite de El.

Prin urmare, imaginaţia este un lucru serios de vreme ce ne determină relaţia cu realitatea. Dacă mi se pare de prisos să mai insist în legătură cu „tema imaginară” a legăturii dintre legionarism şi ortodoxie, este pentru că mi se pare evident că nu există nici o legătură esenţială, suprapunerea dintre cele două constituind un păcat evident (în sensul lui hamartia, păcat cu voia, cu fapta şi cu ştiinţa) pentru orice creştin, adică pentru orice om cu capul lui Hristos pe umeri. [2] Intervenţia Sfîntului Sinod al BOR este necesară nu pentru a lămuri lucrurile, fiindcă nu mai e nimic de lămurit aici, ci pentru a oferi, prin promulgarea unui act sinodal de condamnare a Mişcării Legionare (ML), posibilitatea de pocăinţă celor aflaţi în păcat. Întrebarea nu e dacă ML a avut sau nu „elemente creştine”, ci dacă a fost sau nu creştină. Este o întrebare la care doar Sinodul poate şi trebuie să răspundă, un alt motiv pentru care consider că aceste consideraţii sînt inutile. Sinodul trebuie să răspundă şi pentru că, lăsaţi doar pe mîna duhovnicilor neamului, vedem cum creşte neamul-duhovnic (virtual) şi dispare un neam care ar fi putut redeveni duhovnicesc. Şi ar fi bine ca Sinodul să răspundă la această întrebare simplă înainte ca răspunsul să devină irelevant. Faptul că această întrebare ajunge să fie pusă în urma unui incident petrecut într-unul din epicentrele vieţii duhovniceşti din România, dovedeşte că ea vine de departe. De aceea am şi considerat că evenimentul este, dincolo de orice alt interes potrivnic Bisericii şi neamului, unul providenţial. [3]

Totodată, aceste consideraţii sînt de prisos şi pentru că în România, a-i spune cuiva că este creştin este un compliment, după cum a-i contesta această calitate echivalează cu o ofensă. Ţi se spune că eşti creştin? Răspunzi prin „mersi, asemenea”! Auzi că cineva ar fi spus despre altcineva că nu ar fi chiar creştin? Îl suni imediat pe un prieten, să-i povesteşti tărăşenia: „Nu se face aşa ceva, mă-nţelegi, adică nu-i frumos mă, ce naiba!” Singura excepţie de la această regulă de maniere frumoase a constituit-o celebrul episod al confruntării electorale dintre Iliescu şi Constantinescu.

Consideraţiile sînt de prisos şi pentru că dialogul este imposibil cu nişte oameni care îşi schimbă punctul de vedere după cum li se năzare. Cei care, cu doar trei săptămîni în urmă, îl scuzau pe părintele Iustin în numele vîrstei, ca pe un bătrînel zaharisit care se bucură să-şi mai aducă aminte de isprăvile tinereţii, îl descriu astăzi ca pe un Daniil Sihastru în aşteptarea unui Ştefan-vodă salvator. Nu se poate comunica cu oameni care se fac că nu pricep că nu poţi opune criteriului teologic criteriul istoric sau politic, că, spre deosebire de orice alte criterii, criteriul teologic este independent de vremuri şi că ce este păcat acum a fost păcat oriunde şi oricînd şi că va fi, dacă rămîne neiertat, păcat în veci. Dl. Alexandru Racu a avut amabilitatea de a-mi comunica printr-un mesaj un inventar lămuritor de asemenea contradicţii prezente într-un text recent al dlui Claudiu Târziu (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html), din care am reţinut-o pe următoarea:

„Intrebarea pe care o evita Tarziu e urmatoarea : daca ML e buna si e compatibila cu Ortodoxia de ce e stupid si provocator ala care a postat pe net? E pacat sa postezi pe net cuvantari ale parintelui Cleopa, spre exemplu? Pentru ca ne persecuta niste institutii anticrestine? Pai bravo celui care a postat, o dovada de marturisire! Deci daca ML e buna, de ce sa ne rusinam si sa ne ascundem? Sa o sustinem si sa suferim pentru ea! Nu e inerent rau sa postezi pe net imagini de la aniversarea parintelui Justin. Intrebarea care se pune este daca e rau sau bine ce s-a intamplat la aniversarea parintelui.”

Dialogul este iarăşi imposibil cu cineva care combină argumentele de autoritate cu cele ad hominen în genul „eu ştiu mai bine pentru că tu erai la grădiniţă cînd eu mă ocupam de chestiile astea”. [4] Tot argument de autoritate, deci sofism, este şi lista de „personalităţi” invocată ritualic de simpatizanţii Mişcării Legionare, ignorînd faptul că o parte dintre personajele respective s-au creştinat ulterior, iar altele, ca Eliade sau Cioran, nu au fost deloc creştine. [5] Dincolo de nevoia explicabilă de legitimizare a ML, există aici, în această preocupare pentru VIP-uri „spirituale”, un cult al omului superior care, străin de „cele de neam prost şi nebăgate în seamă ale lumei” despre care vorbeşte Sf. Ap. Pavel în primele două capitole din 1 Corinteni, apropie ML mai degrabă de masonerie şi gnosticism. [6]

Păcatul este pînă la urmă un sofism, un sofism la nivelul firii. El nu este doar o eroare de tragere, o ratare a ţintei, ci o confundare a ţintei reale cu una imaginară. Cum este confundarea crucii cu zvastica. Acest gen de confuzie este posibil întru cît se pleacă de la o premisă greşită în legătură cu un adevăr vital: cum ar fi acela că îmi merit mîntuirea prin suferinţa mea. La drept vorbind, nu merit mîntuirea nici măcar pentru Patimile Domnului. Mîntuirea nu este nici un merit, nici un drept, nici o obligaţie. Ţine de un alt registru. Nu orice suferinţă este suferinţă creştină, deci mîntuitoare, după cum nu orice iubire de neam şi de ţară, pe care legionarii le-au trăit în mod incontestabil, este iubire creştină.

Sofismul comunist constă în a spune despre comunism că a fost o idee bună, dar care a eşuat pentru că a fost prost aplicată. Sofismul legionar constă în a spune că legionarismul a fost o idee bună, care a trebuit să eşueze (politic), datorită unei tainice hotărîri divine, pentru a reuşi (spiritual). În primul rînd, dacă facem abstracţie de dimensiunea sa politică, legionarismul nu mai este legionarism, ci altceva. Dar asta nu înseamnă că devine neapărat creştin. În al doilea rînd, argumentul este necinstit, întrucît pretinde că ceea ce creştinii îi reproşează legionarismului este implicarea sa politică. Nu este adevărat, creştinii îi reproşează legionarismului tipul de politică pe care l-a practicat, unul care din punct de vedere uman mai întîi şi apoi creştin nu are nici o justificare. Diferenţa dintre asasinatul politic şi uciderea săvîrşită pe timp de război este că uciderea în război este inevitabilă. Legitima apărare nu poate fi niciodată invocată cu onestitate în cazul asasinatului.

Dl Târziu vorbeşte despre anumite temeri pe care, se pare, că le-aş avea şi eu. [7] Are dreptate. Numai că temerea mea este alta decît cea pe care încearcă, destul de neiscusit aş spune, să mi-o atribuie (şi anume, dacă am înţeles corect, că mi-aş dori o dreaptă acceptată de canonul corectitudinii politice şi de stînga în genere). Admit şi că nu mi-e întotdeauna uşor să deosebesc stînga de dreapta românească [8] în condiţiile în care dreapta româneasca s-a recunoscut într-un om de stînga (Băsescu) şi într-o elită globală şi para-creştină. Temerea mea este că ortodoxia românească devine cu atît mai sofistă cu cît se pretinde mai sofianică. Un astfel de sofism este şi acela potrivit căreia a contesta legătura dintre creştinism şi legionarism înseamnă a lovi în BOR, a o lipsi de sfinţii ei din perioada comunistă. Lucrurile ar sta aşa doar dacă se admite ca premisă creştinismul legionarismului, adică ceea ce de-abia urmează să fie demonstrat. Din punctul meu de vedere, tocmai această legătură loveşte în BOR şi în posibilitatea recunoaşterii sfinţilor ei. Temniţa deţinutului legionar nu este locul unde ajungem, ca evoluţie firească a unei credinţe curate, ca „preţ” gata să fie plătit de tinerii pregătiţi în Frăţiile de cruce pentru acest moment, ci locul de unde trebuie să plecăm. După cum arăta Mircea Platon,

„Oamenii trebuie luati de la caz la caz. Pan M Vizirescu, poet gandirist, nelegionar, imi spunea ca omul cel mai onest si mai delicat sufleteste pe care l-a cunoscut a fost Radu Gyr. Dar tot Pan imi spunea ca el insusi a devenit crestin-ortodox autentic abia in anii prigoanei comuniste, in cei 25 de ani cat a stat ascuns. Multi, legionari sau de alte convingeri politice, s-au maturizat crestin abia in inchisorile comuniste. Cred ca abia la acest acest mal ne intalnim.” [9]

NOTE:

[1] “Perhaps Descartes was on the right road when he sought to isolate the individual I in man from all other experience and make it the starting point for his system. But he was wrong and even culpable in not pressing on in his exploration of the I beyond its capacity to think, for thought, Kierkegaard would insist, is not its most unique endowment. Here in the core of the I is a center from which choice springs, from which responsibility for one’s acts springs, from which the ultimate sense of uneasiness and weariness with anything that is short of the highest of all in reality ultimately issues, from which remorse and repentance arises.” Douglas V. Steere, “Translator’s Introduction” la Sören Kierkegaard, Purity of Heart Is to Will One Thing http://www.religion-online.org/showchapter.asp?title=2523&C=2385

[2] Aşa cum este, de pildă, un păcat să spui că există apropieri, fie şi simbolice, între cruce şi zvastică (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/cazul-nicole-iorga-dupa-70-de-ani.html#c8546627316138738164). În definitiv, cultele sataniste se folosesc pe larg de cruce, dar asta nu le face mai puţin satanice.

[3] http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/02/legionarism-si-ortodoxie-citeva.html

[4] http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/02/mitropolia-de-la-cluj-ce-fost-ce-va-fi.html#c1372734255384991082 Într-o formă mai blîndă, vîrsta mi-a fost invocată ca circumstanţă atenuantă şi de dna Corbu (http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/02/gand-de-seara-romania-fara-presa.html?showComment=1299497773103#c1463887965597785273). Poate că tot din cauza vîrstei nu reuşesc să văd unde este maturitatea duhovnicească în gestul preotului care-şi declară auto-suspendarea în scrisoarea postată recent pe blogul dnei Corbu (http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/03/vasilica-militaru-se-autosuspenda-din.html). Şi nici în încurajarea adresată unei corespondente de a învăţa Imnul Mişcării legionare (http://emilia-corbu.blogspot.com/2011/02/gata-nu-mai-poci-de-ostenit.html#comments). Sigur că obtuzitatea interesată a cîte unui Kranţ îţi provoacă nişte enervări îndreptăţite; dar e mai bine şi pentru tine, şi pentru Kranţ să citeşti un acatist decît să înveţi aşa, de-al dracului, lucrurile drăceşti reclamate de Kranţ.

[5] Observaţie pentru care-i sînt din nou recunoscător dlui Alexandru Racu. De altfel, opoziţia dintre creştinism şi legionarism a fost indicată prin decisivele comentarii postate de dl. Racu pe blogul său precum şi de Mircea Platon şi de alţi comentatori precum Silviu, „Steve” sau „Stan Păţitul”: https://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/#comments Vezi şi eseul lui Mircea Platon, „Primăvară, aburi şi „gloanţe”, http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/2011/03/mircea-platon-primavara-aburi-si.html

[6] Vezi Alexandru Racu, “Creştinism, Contra-Revoluţie şi fascism” (https://alexandruracu.wordpress.com/2011/01/15/crestinism-contra-revolutie-si-fascism-eseu-despre-virtutile-dinamica-istorica-si-limitele-dreptei-4/): “Ne putem întreba însă dacă reversul acestui « spiritualism » care continuă deseori să graviteze în jurul Bisericii fără să i se poată integra pe deplin nu reprezintă de fapt o adevărată maladie teologico-politică românească, o maladie a spiritului românesc, de care sîntem departe de a ne fi vindecat. Nu atât prin persistenţa unor talibanisme de gen Apologeticum, cât prin convingerea cvasiunanimă că verticala trebuie, într-un fel sau altul, să se acomodeze (fie pe filieră zelotistă, fie pe filieră chietistă şi « îmbrobodită », ca să folosesc formula lui M. Platon, fie pe filieră « europeană ») unei orizontale care funcţionează după propriile reguli (reguli ce tolerează nu doar ignoranţa heterodoxă a fanaticului rudimentar şi agresiv, ci şi machiavelismul « intelectualului », intelectual căruia legionarismul i-a închinat de altfel un adevărat cult).” Acest cult este de fapt solidar cu privilegierea nazismului ca spiritual, chiar dacă păgîn, în raport cu ateismul sovietic, „impresie” pe care acesta ar fi lăsat-o în epocă (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2010/11/cazul-nicole-iorga-dupa-70-de-ani.html#c8806157175966011411). Vezi şi aprecierea dlui Claudiu Târziu: „Fascismul şi nazismul au sorginte şi ambiţii socialiste (începînd cu viziunea secularistă şi pînă la naţionalizări şi controlul absolut al statului asupra persoanei), pe cînd legionarismul a fost o mişcare de tip conservator, adică de dreapta, cultivînd şi apărînd primatul spiritual, principiul monarhic, ideea naţională, tradiţia, familia, proprietatea (fără de care nu există libertate – spunea Petre Ţuţea). Nu degeaba în această mişcare au intrat şi o pleiadă de aristocraţi şi moşieri, alături de spuma intelectualităţii vremii, mulţime de studenţi, ţărani şi muncitori.” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html

[7] “Nu cred în posibilitatea repetării fenomenului legionar. Dar cred în nevoia de a restaura adevărul – pe care altminteri preopinenţii „conservatori” susţin că-l slujesc cu orice preţ, dar în fapt îl amputează pentru a încăpea în tiparul prejudecăţilor şi al fricilor lor de dată recentă.” http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html

[8] “[…] noi ne-am asumat public conservatorismul pe cînd d-nii Fedorovici şi Racu nici nu ştiau bine să deosebească stînga de dreapta, partidul lui Voiculescu se numea încă Umanist, iar PD(L) era în Internaţionala Socialistă.” Ibid., nota 18.

[9] https://alexandruracu.wordpress.com/2011/03/01/un-articol-al-domnului-gheorghe-fedorovici/#comment-28

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la Gheorghe Fedorovici: Consideraţii de prisos despre o temă imaginară

  1. Vestitor zice:

    Din pacate, cel mai probabil pentru noi, este tot atit de imposibil sa sustii crestinismul ML, cum este si incercarea de a-l extirpa, din ML. Din fericire, pentru legionari, un eventual raspuns, presupunind prin absurd ca ar fi unanim insusit, ar fi irelevant si inutil pentru ei. De fapt problema se pune intre ei si Dumnezeu, cum se desprinde si din articolul de fata si asemenea pentru noi.
    Daca este nepotrivit sa sustii crestinismul ML, trimitind la concret, la persoane, fie si dinainte de increstinarea din temnitele comuniste, este absurd sa formulezi reductionist sentinte. Ce trebuie pastrat din Ml, oricum s-a pastrat in cer, iar ce prelungea in consecinte si grozavie pacatul caderii s-a osindit deja si s-a dus. Momentan inca persista in dictionare, in articole „stiintifice” si in imaginarul unora, multe din acestea, dar la un nivel, la care le putem numi, nu doar inofensive, ci si ridicole si insignifiante. Inofensive categoric pentru marturisirea ortodoxa autentica si mai ales in ce priveste contaminarea spatiului liturgic. In cel mai „rau” caz, contaminarea, ia forma parastasului, care mai ales pacatosului, nu se poate refuza.
    Un lucru are cu singuranta dreptate Claudiu Tarziu, anume cind vorbeste de premize gresite. La care cu siguranta putem adauga si o lipsa categorica de criterii de „deosebire a duhurilor”.
    Pe scurt, orice condamnare a ML, ca necrestina, nu poate fi decit ideologica. Din punct de vedere eshatologic si dogmatic, Biserica nu intelege sa se bgage sub presul veacului, considerindu-se in pericol(pentru turma in speta), daca nu condamna public, in veac(sic) comunismul. orice sustinere a crestinismului ML, iarasi nu poate fi decit ideologica. Si aici mare dreptate au criticii ideologiilor. Nu este vorba de reconciliere, cum spuneam, a bisericii cu ML, sau a condamnarii ferme a „ereticilor”, nu intrucit lucrurile sint mai complicate, ci tocmai intrucit sint de o evidenta orbitoare. Pacatul este personal, iertarea este personala si tainica(intre Dumnezeu si om, prin taina spovedaniei). Fapta buna, este roada lucrarii lui Dumnezeu in om, prin incuviintarea acesteia. In acest sens orice ideologie(in sensul de chemare la lupta de aparare, iesire din pacat, formare a caracterului si cu expresie sociala si politica) care se vrea aparatoarea credintei si bisericii, nu poate sa se insoteasca de pacat, chiar si cu binecuvintarea bisericii. Chiar si trecind peste controversa legitimei aparari, intrucit aici nu discutam subiectul(mai simplu) al crimei, ci a „fibrei crestine” a ML.
    Intrucit unii dau prioritate recunostintei, apologeticii unor indrazneli „din fire”, fata de lucruri „din afara firii”, laudind rascumpararea si asimilind mostenirea unei sinceritati, lipsite categoric de tentatii si ambitii politice descalificante, pastrind in interiorul comunitatii, critica ideologiei, iar altii neputind asuma(ce rost ar avea) caderile si necuviintele, inclusiv cele strigatoare la cer, imbracamintea ideologica si scandalul intrebuintarii mesajului crestin, in scop politic(oare o fi fost invers), pastrind in taina o eventuala si delicata pretuire pentru luminarea(multumind adica milei divine) unor astfel de oameni, nu prea ne putem intilni in cadrul dialogului si discursului stiintific. Desi altfel intilnirea nevazuta, este mult mai palpabila, mai reala. Cum spunea si Evdokimov:”invizibilul ne este mult mai intim si mai familiar, decit vizibilul”.

    Redau un citat al Maicii Mihaela, care face sa paleasca, orice as putea eu sustine:
    „„Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea a avut un drum gresit si ca tot restul luptei a fost o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Ei nu au gresit. Ei ne-au scos din fundul unei adanci prapastii de intuneric, dezmat si necredinta. Au aprins o faclie si am mers cu totii tinta spre ea.
    Daca am gresit ca am scos sabia, am si acceptat sa fim rapusi prin ea si este adevarat ca au curmat vieti de oameni pe care nu aveam dreptul sa le frangem. Dar astazi, ridicati pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost calauze, vedem cararea cea adevarata si suntem siguri de lumina. Am vorbit despre Hristos si am mers in parte, dupa puteri, pe urmele Lui.
    Acum suntem total ai lui Hristos si, alaturi de El, drumul nostru inseamna dragoste si lasarea tuturor celorlalte, inclusiv a razbunarii, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si apoi de a o indeplini intocmai”.”
    Intr-un cuvint legenda. In doua marturisire(adevar) si cainta(iertare). Legenda se scrie cu singe si sinceritate si daca i se adauga credinta, devine biruinta dincolo de veac, si este imuna la orice condamnare, dar si indiferenta de orice sustinere. Chiar si doar o perpetuare si pretuire a mostenirii, are sens, numai intrucit ajuta celor de acum, sa devina si ei cu totul al lui Hristos. Iar in rest, fata de cei care incearca sa gaseasca raspunsul potrivit dusmanilor actuali ai lui Hristos si ai credintei, acesta va fi al lor si numai al lor si Doamne ajuta, sa fie cit mai placut lui Dumnezeu si sa triumfe in veac, intocmai dupa expresia corespunzatoare voii Lui. Cei care gasesc in raspunsul trecut(devenit acum prin sarbatorire si valorificare personala sau mai mult) imbarbatare si nadejde pentru raspunsul lor de acum, nu gresesc. Tot asa nu gresesc nici cei care se tem si intrezaresc cumplite pericole si rataciri, chiar daca nu vad nimic demn de urmat, atit timp cit si ei cauta cele ale Adevarului si lucreaza la lumina.

    Pentru noi ca crestini, singura relevanta este acel „Acum”, tocmai intrucit strapunge vesnicia, prin indrazneala de a birui pacatul si a parasi veacul, dar urcind pe acea verticala a strapungerii, nu prin forte proprii, ci ridicat de insusi cel Inviat. Atunci, oricum ar fi fost, este intotdeauna pacatul, pentru ca noi sarbatorim mereu acum si in acum, in timpul sarbatorii, nu sarbatorim decit lucrarea buna, a sfinteniei, care este tot a lui Dumnezeu, prin sfintii lui(prin pregatirea vasului). Insasi creatia si judecata, este tot aici si acum(„va veni vremea si acum este”), in timpul eshatologic. Astfel este o necuviinta pt. biserica o astfel de condamnare, intrucit biserica nu condamna pacatosii, ci pacatul, nu caderile, ci ereziile, minciuna si hula impotriva lui Dumnezeu. Numai o biserica neputincioasa, s-ar considera in pericol, tematoare, fata de o miscare din veac, nu fata de tentatia pacatului(la nivel personal). In acelasi sens insa o sustinere simpatizanta, neconditionata, mai ales ideologica, este nefireasca si persistenta in pacat. Altul este raspunsul acum si chiar angajat comunitar, tot personal ramine. Care este pericolul purtat de ML acum? Ce este ML acum? Atunci, raspundem si noi: pacatul, dar nu hula, crima, dar nu minciuna, ideologia(militantism, inregimentare-oare biserica nu foloseste si ea termenii de ostasi, lupta, biruinta, dusman, sabie, judecata?-evident nu cu miza lumeasca), dar nu compromisul si ipocrizia.
    Iar hula, erezia, minciuna si compromisul, cu adevarat, este ceva care de aici incolo trebuie dovedit. Dar cine va accepta dovada. Noi(„simpatizantii”) nu o cerem, ca nu ne sinchisim. Nici legionarii vechi, nici istoria si cu atit mai putin Dumnezeu. Iar ceilalti, nu au nevoie, ca pentru ei este o evidenta.
    Si mereu va ramine asa, pentru unii marturisire(care nu pot accepta acuzatii de epigonism sau prelungirea unei nelegiuri), iar pentru altii critica necesara nealterarii si pastrarii mesajului bisericii intact. Acuzatia reciproca de confuzie(cruce-zvastica, ortodoxie-legionarism la unii si false premize, reductionism, suprapunerea fortata a planurilor) este pur si simplu fara rost si fara folos. Nici macar propriu, cu atit mai putin crestinesc.

  2. Bogdan M. zice:

    Dl. Fedorovici repeta ideile din primul articol, care a primit deja o serie de raspunsuri.

    Ele pot fi rezumate foarte pe scurt astfel:

    1. legatura dintre legionarism si ortodoxie este una falsa si inchipuita
    2. cere sinodului BOR sa condamne aceasta „erezie” legionara

    Dl. Fedorovici se erijeaza in procuror si solicita sinodului BOR sa-si asume statutul de judecator, somandu-l practic sa emita o sentinta confoma parerii domniei sale.

    In atari conditii ma vad nevoit sa-mi asum rolul de avocat … nu, nu al „diavolului”, chiar daca unii asa o vad, ci al unor oameni pe care i-am cunoscut, ii cunosc, direct sau din scrierile lor si care nu sunt pentru prima data acuzati de toate relele din lume. Pot spune chiar ca fenomenul in cauza imi este mult mai familiar decat celor care il ataca.

    Argumentul de baza al acuzarii?

    „Dacă mi se pare de prisos să mai insist în legătură cu „tema imaginară” a legăturii dintre legionarism şi ortodoxie, este pentru că mi se pare evident că nu există nici o legătură esenţială, suprapunerea dintre cele două constituind un păcat evident (în sensul lui hamartia, păcat cu voia, cu fapta şi cu ştiinţa) pentru orice creştin, adică pentru orice om cu capul lui Hristos pe umeri. [2] Intervenţia Sfîntului Sinod al BOR este necesară nu pentru a lămuri lucrurile, fiindcă nu mai e nimic de lămurit aici, ci pentru a oferi, prin promulgarea unui act sinodal de condamnare a Mişcării Legionare (ML), posibilitatea de pocăinţă celor aflaţi în păcat. Întrebarea nu e dacă ML a avut sau nu „elemente creştine”, ci dacă a fost sau nu creştină. ”

    Condamnarea ar urma deci sa survina in urma unei pareri personale, justetea acesteia fiind de o evidenta ce nu ar mai necesita nicio demonstratie.

    Pentru un procuror e cam putin. Stiu ca risc sa plictisesc sau sa ma repet. Dar pentru o decizie justa si echitabila e nevoie de o confruntare cu sursele de baza: atat cu izvoarele doctrinare ale fenomenului in cauza cat si cu faptele, cu exemplele concrete de legionari pe care unii ii considera si modele crestine.

    A se avea in vedere: atitudinile legionare care incep cu „anti-” nu fac parte din patrimoniul doctrinar, acest lucru se specifica inclusiv in introducerea la „Doctrina legionara” a lui Horia Sima. Aceste atitudini erau menite sa apere neamul romanesc in fata unor pericole si e de discutat in ce masura si unde putem vorbi cel mult de pacate in cazul acestora.

    De asemenea, in cazul unor asemnea atitudini de tipul „anti-„, in scris sau in fapta, ar trebui sa se faca referire -in virtutea unei obiectivitati absolut necesare- la atitudinile anti-legionare ale oponentilor, in scris sau in fapte. Care era limbajul presei antilegionare? Cumva unul elevat si nobil, sau mai degraba unul plin de insulte si invective? Dar atitudinile jandarmilor, a guvernelor, etc? Au lovit numai legionarii, in scris sau in fapta? Cat au lovit unii si cat altii? E simetria perfecta, sau asistam mai degraba la o antisimetrie frapanta, atat in ceea ce priveste scrierile polemice cat si faptele de violenta?

    Dar tentativa de condamnare actuala nu se refera atat la manifestarile de mai sus, cat la esenta fenomenului. Daca e sa condamnam „erezia”, precum si sa le judecam faptele, care si-ar avea izvorul in aceasta „conceptie eretica”, trebuie sa intram in mintea si in sufletul legionarilor. Doar asa ne putem da seama daca pozitia lor a fost una dreapta sau una „stramba”.

    Aceasta e miza actualului „proces” si nu exclusiv o insiruire de fapte, fie ele pozitive sau negative.

    Ce a fost cu adevarat in mintea si in sufletul legionarilor reiese din acele scrieri pe care ei insisi le-au considerat a fi definitorii si de importanta maxima. Nu putem vorbi de o „nebuloasa” sau de o asociere „heteroclita” a unor tendinte diverse, pentru ca nu toate aceste elemente au avut aceeasi pondere. Dl. Racu de pilda a gasit niste texte de prin presa legionara care practic au cazut in uitare chiar la vremea respectiva, neavand cine stie ce ecou, cu atat mai mult de a se ajunge la punerea lor in practica. Daca ne legam de chestiuni secundare nu vom ajunge prea departe.

    Textele de baza sunt urmatoarele:
    -pasajele doctrinare din „Pentru legionari” si „Carticica sefului de cuib” de C.Z. Codreanu
    -pentru intelegerea atitudinii legionare si a starii lor suflesti: „Circulari si manifeste” de C.Z. Codreanu (integral)
    -textele lui Ion Mota care reveleaza o atitudine interioara (mai putin cele polemice, desi si ele dau masura caracterului sau) cuprinse in volumul „Cranii de lemn”.
    -„Doctrina legionara” a lui Horia Sima (care sistematizeaza practic toate aceste aspecte)

    – clarificarea raporturilor ML cu Biserica:
    „Miscarea Legionara si Biserica” de Gheorghe Racoveanu

    -clarificarea raporturilor ML cu fascismul si national-socialismul:
    -„Opere complete” de Alexandru Cantacuzino
    – alte scrieri ale lui Ion Mota din „Cranii de lemn”
    -adevarul istoric: legionarii au fost internati in lagarele de concentrare naziste

    -exemple concrete de traire crestina:
    „Crestinismul Miscarii Legionare” de Flor Strejnicu

    -carti despre perioada concentrationara sub comunisti:
    -„Valeriu Gafencu- Sfantul inchisorilor” (a carei introducere contine o prezentare de o remarcabila obiectivitate a raporturilor dintre ML si crestinism si pentru demontarea careia d-nii Fedorovici et al. vor trebui sa depuna un consistent efort intelectual)
    -„Intoarcerea la Hristos” de Ion Ianolide
    -„Imn pentru crucea purtata” de Virgil Maxim
    -„Marturisiri din mlastina disperarii” de Dumitru Bordeianu

    Cam acestea ar fi un set minim de piese de baza ale „dosarului” Miscarii Legionare. La nevoie se mai pot aduce inca multe altele.

    Sarcina demonstrarii vinovatiei cade pe seama acuzarii, caci doar nu suntem ca pe vremea comunismului, in care sentinta era oricum cunoscuta dinainte (cu toate ca dl. Fedorovici cam asta tinde sa sugereze). Daca dl. Fedorovici nu doreste sa faca aceasta demonstratie la modul riguros, vor fi oricum nevoiti sa o faca specialistii teologi din comisia (ipotetica) infiintata de Sf. Sinod (la solicitarea d-lui Fedorovici?) cu scopul de a fundamenta astfel „sentinta” data.

    Ce ne facem insa in situatia in care:
    1. Sentinta va sfida „evidentele” d-lui Fedorovici?
    2. Indiferent in ce fel va cadea „sentinta”, tot se pot presupune sau insinua influenta unor factori care tin de alte interese mai mult sau mai putin obscure. Dar, repet, indiferent cum ar cadea aceasta, ramane de vazut daca este acceptata sau nu de intregul trup al Bisericii. Caci, pana la urma, nu e obligatoriu ca parerea catorva teologi (alesi nu se stie pe ce criterii) sa fie normativa pentru intreaga comunitate crestina.

    Desigur, am mers cu scenariul pana la capat. Pana una-alta insa, raman la ultima afirmatie de mai sus, nuantata pe cazul de fata: nu e deloc obligatoriu ca parerea personala a d-lui Fedorovici (pe care o considera ca fiind de domeniul evidentei) sa fie insusita de majoritatea crestinilor nostri. Nu doresc sa-l contrazic, i-o respect.

    Chiar daca suntem in perioada postului, putem totusi dezbate in mod civilizat, nu e obligatoriu sa ne retragem in „chilie” sau in „cochilie” si sa revenim abia dupa Pasti. Putem pastra insa decenta interventiilor noastre si renunta la insinuari piezise si la infierbantari polemice. Dl. Fedorovici poate prin urmare sa emita o asemenea parere, numai ca, daca doreste ca ea sa fie asumata de intreaga Biserica, vor trebui sa se gaseasca acei „specialisti” – desigur, manati de cele mai curate interese- care sa se raporteze (macar) la sursele amintite mai sus, pentru a reusi sa dea un verdict fundamentat.

    Pana atunci, valoarea delimitarii d-lui Fedorovici nu poate avea decat cel mult un caracter personal. Nu i-a cerut insa nimeni sa se „converteasca”, incat putem sa i-o respectam.

    P.S. N-am vazut din partea d-lui Fedorovici sau a altcuiva o cerere de condamnare de catre sinodul BOR a „crestin-democratiei”. Sa ma ierte, dar nu avem aici de-a face in mod limpede cu un „fals crestinism”? Sau o fi acesta mai autentic de cat al legionarilor? Nu ma vad obligat sa aduc dovezi in sprijinul parerii mele, caci:

    1) Mi-se pare de domeniul evidentei. Nu cunosc niciun mistic, un reper crestin, ceva, venind din aceasta directie doctrinara (daca au fost exceptii ele s-au format cu siguranta altundeva, nu in filialele de partid)

    2) Eu unul nu doresc sa solicit sinodului BOR o asemenea condamndare, incat pot sa traiesc foarte bine cu parerea mea personala, chiar daca e gresita si insuficient documentata.

    • Silviu zice:

      Imi vine greu ca sa cred ca replica lui Gh. Fedorovici va avea vreun ecou in randul ,,ecologistilor”. Adeptii lui Tarziu &co sint intr-atat de orbiti ideologic incat au ajuns sa amestece parti de adevar cu miciuna.

      Altceva nu mi-e clar. Acum vreo doi ani, cand s-a petrecut scandalul cu interzicerea unei expozitii a sfintilor inchisorilor la Iasi, Evenimentul Zilei (sau alt ziar, nu mai retin exact) a numit Asociatia Rost drept grupare legionara. Raspunsul conducerii ROST a fost cu amenintarea instantei, considerand insinuarea de simpatii legionare adusa organizatiei drept jignitoare. Ori, daca ML a fost buna, de ce au sarit in sus membrii ROST considerandu-se insultati? Trebuiau sa fie mandri de asocierea lor cu ML, daca gruparea respectiva a fost una crestina. Acest dublu limbaj e ceva specific celor din gruparea respectiva.

      Mai observ ca domnul Tarziu si domnul Codrescu bat obrazul cu diferenta de varsta, in favoarea primilor si prin urmare au fost primii care s-au declarat conservatori. Pe langa faptul ca e extrem de penibila o asemenea argumentare, avem de-a face si aici cu o alta minciuna si manipulare. Nu stiu ce varsta are domnul Fedorovici. Hai sa presupun ca are 30 (poate avea 28 sau 32, nu schimba cu mult datele problemei). Eu ma intreb daca atunci cand domnii Fedorovici, sau Platon ori Racu se situau pe o linie conservatoare la 20 de ani? Daca da, se situa domnul Tarziu pe aceeasi linie conservatoare cand Racu-Fedorovoci erau de 20 de ani? Domnul Tarziu, la 28 de ani era redactor-sef al revistei bacauane legionare (ridicarea in slavi a Legiunii, comunicate ale ,,oficialilor” Legiunii etc) ,,Crezul Nostru” unde scria editoriale de pe pozitiile Miscarii Legionare. Deci cine are un trecut conservator, Racu-Fedorovici sau Tarziu (cu toata diferenta de varsta)? Plus ca, imi vine greu sa cred ca domnul Tarziu, pus sa discute despre conservatori si conservatorism, fata catre fata cu domnul Platon de pilda, chiar are habar de doctrina si poate sa poarte o discutie argumentata. Dar argumentele si ratiunea n-au fost niciodata puncte forte ale nebuloasei legionaroide.
      Cel mai bine e ca respectiva asociatie sa fie lasata in plata Domnului. Cred ca evident pentru oricine ca nu se vor dezvolta niciodata; n-ai pe cine sa iei in serios din respectiva grupare.

  3. vol. 2 zice:

    Dupa cate stiu eu, dl Fedorovici are peste 40, deci e seniorul lui Prea Tarziu, care, probabil din cauza numelui (desi pe fratele lui il cheama Lovin), se simte al mai batran dintre toti.

  4. Bogdan M. zice:

    Pe marginea articolului lui Mircea Platon

    1. De retinut ideea ca majoritatea legionarilor din generatia veche era recrutata din randurile “Romaniei profunde”, oameni “normali” si “tonici”, care in mod miraculos –conform marturiei personale a d-lui Platon- nu prezentau simptomele acute ale acelui “brainwashing” caricaturizat in articolul cu un titlu atat de delicios. Ca sa se lamureasca problema cum au stat cu adevarat lucrurile in acea epoca, ar trebui confruntati supravietuitorii acelei generatii, marturia lor personala, cu interpretarile d-lui. Platon. Cred ca ar iesi o dezbatere cu adevarat interesanta si instructiva pentru toti.
    2. Pacat ca dl. Platon nu s-a nascut mai devreme. Acum 80 de ani ar fi putut fi cu siguranta un excelent consilier al Capitanului. Sunt sigur ca opiniile sale ar fi fost receptate in mare masura la modul favorabil. Intrebarea este: putea un intelectual crestin al acelei vremi sa gandeasca din perspectiva de astazi a d-lui Platon? Si o observatie: in timp, legionarii insisi au stiut sa filtreze esentialul de neesential si sa-si dea seama care este adevarata linie crestina. Ceea ce a lipsit fara indoiala la inceputuri a fost aportul unuia sau mai multi duhovnici capabili sa discearna si sa indrume. Interesant (sau iritant pentru unii) este faptul ca multi din marii duhovnici ai Romaniei postcomuniste au un trecut cat se poate de legionar … Daca n-au avut duhovnici in zorii inceputurilor, iata ca fenomenul legionar a dat ulterior si astfel de oameni. Orice fel de caricatura e mult prea grosolana pentru a surprinde si subtilitatea unor astfel de prezente. Teza ca acesti oameni “veneau din Romania profunda” e prea simplista si pe undeva contradictorie. Ar sugera ca aceasta Romanie profunda, a normalitatii, a fost pe de-o parte victima unei psihoze in masa, care a “rinocerizat” o intreaga generatie de romani, dar care pe de alta parte si-a pastrat normalitatea , tonusul si o cat se poate de corecta perspectiva spirituala. Unde este prin urmare adevarul?
    3. Daca dam la o parte aspectele satirice, textul d-lui Platon reprezinta o contributie insemnata la elucidarea unor aspecte partiale ale fenomenului legionar plasat la nivelul anului 1933. Nu este exhaustiv (ma abtin sa indic aici criteriul dupa care au fost alese citatele comentate) nici macar pe acest palier, iar dinamica ulterioara a fenomenului legionar (in special la nivelul conceptiei si al doctrinei) ramane neabordata. Evolutia de la un fenomen istorico-politic inspre o spiritualitate autentica (asa e, oricat s-ar contorsiona unii) ramane inca sa fie analizata la modul obiectiv. Intr-un comentariu anterior am amintit o lista bibliografica mai lunga. Salut faptul ca dl. Platon a ridicat manusa, dar nu pot sa nu remarc ca s-a referit doar la cateva fragmente din unul din cele mai scurte “documente” ale listei, cam jumatate din aceste fragmente fiind alese pe criteriul care face cel mult deliciul publicului amator de “gogosi” satirice. Raman insa si unele observatii pertinente, a se vedea punctul 2. de mai sus.
    4. Incep sa-mi dau seama care este „miza“ acestor luari de pozitie. Nu este Parintele Justin Parvu, nici maicutele de la Petru Voda (acesta fiind doar pretextul). Simpatizantii legionari din Romania de azi sunt de atatea feluri, incat nu cred ca are sens acum sa explic ce hram poarta fiecare. Nu. Razboiul d-lor Platon-Fedorovici-Racu are o tinta precisa: aceea de a-i demasca pe cei din tabara „Codrescu-Tarziu“ ca fiind de fapt „legionari“ vopsiti doar in „conservatori“. Ceea ce ii mana in lupta cu o incrancenare de-a dreptul inconoclasta este mai degraba un soi de puritanism al unei doctrine conservatoare care (inca) urmeaza a fi articulata. Eu o vad mai degraba ca pe o batalie pe tarlaua conservatoare , ca o tentativa de a-i alunga pe “intrusi” de pe ogorul “civilizat” (considerat a fi ocupat abuziv de catre acestia) in “salbaticia” crangurilor verzi. Nu pot sa vad altceva, caci nu vad actualmente niciun “pericol” al vreunui furnicar de camasi verzi spalate la creier care sa ameninte in vreun fel Romania si care sa necesite asemenea cheltuieli de energie pe teme “inchipuite” cum le numeste dl. Fedorovici.
    5. Chiar daca ar ramane –in buna traditie totalitara- singurii stapani ai tarlalei cu monopol pe Adevar, se pune intrebarea relatiei dintre masa si elita. Elita avem, ei sunt printre noi, dar cum se vor raporta ei la mase? Carui public se adreseaza? Nu si-au pus cumva intrebarea ca persoane asemeni Capitanului sau “Sfintii inchisorilor”, acesti “rataciti”, au adus cumva foarte multi oameni, da chiar la Adevar, la credinta adevarata? Exemple sunt destule si nu se pot contesta. Dupa cum scriu, d-nii conservatori cu siguranta ca nu se adreseaza intelectualilor progresisti sau celor adepti ai unei deschideri teologice de tip ecumenic. Publicul tinta e mai degraba latura “fundamentalista” a crestinilor ortodocsi de azi. Numai ca acestia acorda predilectie unor teme gen “cipuri”, “conspiratii”, “Sfintii inchisorilor”- cu conotatiile lor legionare cu tot. Cui serveste asadar toata aceasta polemica? Vor d-nii Platon si Fedorovici sa ramana singuri cu adevarul lor? Si nu s-au gandit macar o clipa (inainte de a vedea doar inchipuite “flegme virtuale”) ca si preopinentii lor, in speta dl. Razvan Codrescu, ar putea avea pe alocuri dreptate? Anume, ca oricat s-ar delimita ei acum de legionarism, dusmanii neamurilor si ai credintei tot ii vor putea eticheta ca atare. Caci, in fond, acest nou conservatorism nu isi propune sa faca altceva decat a facut la vremea sa si legionarismul, insa pornind de la zero, facand tabula rasa cu orice fel de mostenire, si punand totul pe baze mai riguroase din punct de vedere dogmatic. Sa stie insa ca diferentele intre noi nu sunt atat de mari precum ar dori-o si nici nu pot fi. Ne desparte un singur lucru: modul in care ne raportam la acea mostenire istorica. Cat priveste lumea de azi si sensurile ei, viziunile ne sunt cat se poate de apropiate, nu au cum fi altfel. Inclusiv raportarea mai riguroasa la continutul spiritualitatii ortodoxe. Din pacate pentru multi, vocile legionare exista, vor exista si nu vor fi reduse la tacere. Si, daca ele nu ar dori sau nu ar fi lasate sa se ridice, vor striga atunci “pietrele” de la apologeticum, roncea.ro si alte bloguri anti-cip care –fie spus- nu ne reprezinta si nu fac decat militantism pe cont propriu. Cum noi nu suntem adeptii punerii pumnului in gura (nu stiu ce cred despre asta actualii conservatori), cred ca e absolut necesar sa amendam noi ce consideram ca trebuie amendat din scrierile preopinentilor nostri si sa nu lasam asta pe seama “pietrelor” care de multe ori sunt cam vocale si nu-si prea respecta conditia …

  5. jean-claude zice:

    Daca nu toti legionarii erau psihopati, asta nu e in nici un caz meritul ideologiei legionare. Legionarii care au ramas normali au ramas astfel in ciuda ideologiei, „cumplit mestesug de tampenie”. Viata nu incape niciodata intre limitele unei ideologii. Asa se explica si de ce, in ciuda imbecilitatilor lui Ceausescu, unii romani au ramas normali trecand prin experienta comunista. Prietenii, familia, modul de viata mostenit de la parinti au facut ca nu toti legionarii sa poata fi trasi la strung dupa tiparul imbecilizant al Carticelei sefului de cuib, scrisa in 1933 si declarata de Sima in 1940 „lege peste veacuri”.

  6. Vestitor zice:

    Facind abstractie de satelitii, care graviteaza in jurul constelatiei antilegionare(sau mai precis spus statiei de deratizare, fata de daunatorul cu numele de legionarism), reeptind cu o fidelitate religioasa, despre caracterul prelegionar, al legionarilor(sic), care au ramas in fire, chiar si dupa spalarea pe creier, ideologica, remarc o noua lansare a duetului Platon-Feodorovici. Seninatatea tradionalista, aproape de pateric, a Dl. Feodorovici, ia acum forma unei eliberari a Neamului si Ortodoxiei, de sub robia faraonica a legionarismului, iar seriozitatea critica a lui Platon, ia forma unui entertainment ridiculizant al unui..regulament de ordine interioara.
    Daca Mircea Platon se „sperie” de…o camioneta vorbitoare, Feodorovici ia atitudinea groparului, „scos din fire” de un…strigoi.

    Intii, citeva consideratii despre Feodorovici, subiect in care nu vreau sa ma intind prea mult. Fara indoiala nimeni nu poate contesta calitatea de „aproapele nostru” a dinsului. Intelege fiecare ce vrea prin nostru.
    Cu siguranta nu este nici levitul(stingist sau neoliberal), nici preotul(democratia crestina), ci samarineanul milostiv, care se milostiveste de cel tilharit(neamul, biserica) de …legionari. Ce nu intelegem este de ce in locul mirului de mare pret(ca pacatosul iubitor de aproape), cu care sa unga trupul neamului, se apuca sa zvirle zelos(t), cu pietrele(dreptului judecator) in ranile (legionare) ale bietului om. Ca sa ma apropii de comparatia mortuara din articolul lui Feodorovici, de ce in loc sa lase „familia” sa-si ingroape mortul, sa-si aminteasca de viata lui, sa-l cinsteasca si mosteneasca pentru cele bune si sa se roage pentru iertarea celor rele, ia in mina maciuca si ii arde bietului cadavru citeva, de …sa-l tina minte. Suparat si pe familia mortului, care de altfel e deja la judecata cu Dumnezeu si pe cadavru, ca dom’le, pute si are o infatisoare respingatoare. Din cite stiu mortii se ingroapa, se pomenesc sau eventual iti faci cruce, zici Dumnezeu sa-l ierte si il lasi, in plata Domnului. Cu asta cred ca am incheiat cu domnul Feodorovici, nu inainte sa amintesc ca nu il acuz totusi pe Feodorovici de indreptatire, ci de atac de panica, mai ales ca Feodorovici este „ideologul” revenirii in fire, al efortului spre normalitate, trecut prin apropierea de masura Adevarului(voia lui Dumnezeu), prin orientarea chipului nostru launtric, spre Dumnezeu, pentru ca numai astfel sa reflecte lucrarea Duhului, iar lumina sa ii biruiasca intunecimile si sa spele ranile pacatelor si nu in cele din urma al revenirii la o autentica expresie a vecinatatii, in care se lamureste o varianta moderna, sociala, a iubirii de aproape, a identitatii, care isi fixeaza radacina in solul firii transfigurate si a traditiei, iar mladitele firave, le intinde spre cer, nu spre..vrabia de pe gard.

  7. Vestitor zice:

    Uitasei sa spun ca vigilenta blogareasca a lui Feodorovici, imi aduce aminte, de un „scanner”(Care prefera dinsul, varianta lui Cronenberg sau a lui Linklater)

    Continui cu Platon.
    Inainte de orice, marturisesc 2 lucruri: intii ca ma asteptam la o critica serioasa a fenomenului, chiar si dincolo de orice posibile recuperari, exclusiv negativa. Nu pot sa cred ca putem polemiza, de exemplu, cu iudaismul, ridiculizind felul in care se leagana, poarta perciuni, se dau cu capul de zid si nici cu islamismul, ironizind burka, facindu-ne cu ochiul despre cintarea muezinilor sau despre felul in care isi ating miinile de fata. Si culmea, din asta sa deducem, fie iconoclasmul islamic sau mesianismul acum abstractizat, al talmudului.
    Prima obsaervatie ne-o ofera chiar Platon, cum a observat si Bogdan M. anume ca batrinii normali si tonici, pare sa fie iesit nespurcati, din indoctrinarea legionara. Putem presupune fie ca au chiulit, dar asta ar insemna o lipsa de caracter, fie ca fiind deja patriarhal formati cu imunitate naturala la indoctrinare, ar fi rezistat oricarei tendinte uniformizante, la care ma intreb de ce ar mai fi vrut sa participe. Care este scopul si care este mesajul?
    Ce este grav in critica lui Platon nu este felul in care deconstruieste un model de regulament intern, o intreprindere care nu aduce decit cel mult amuzament unora si plictiseala altora, ci faptul ca pune normalitatea si tonicitatea legionarilor batrini, de altfel „fanatici” in loialitatea lor(loiali nu unei idei, ci unei indrazneli de a lupta cu siluirea firii), fie pe seama caracterului dobindit inainte de legiune(ceea ce e intr-o masura valabila, confirmat si de recrutarea elementelor destoinice), fie pe revenirea in fire a acestora, sub tortura comunista, care devine astfel, o cale de redobindire a normalitatii. Astfel dinspre ideologie spre istorie, reduce fenomenul legionar la o ideologie unfiormizanta, identica cu cea comunista, dar cumva de sens contrar aceleia, care dinspre istorie spre ideologie, aduce la normalitate, pe cei spalati pe creier.
    Intrebarea ramine deci, nu cum anume acei legionari trecuti prin „irezistibila” carticica, au ramas normali si tonici(sic), daca intr-adevar comunismul i-a adus inapoi la realitate, fie din utopie, fie din barbaria violentarii societatii, ci ce parere au acei batrini, despre analiza literara a domnului Platon. Pentru inceput cred ca se vor amuza.

    Pentru orice om trecut prin hidosenia societatii comuniste si ceausiste, atras de mirajul cosumismului occidental, lectura a ceva atit de strain ca „Carticica…”, naste cel putin, citeva rezerve. De la rezerve fata de unele aspecte prea uniformizante(disciplina militara face cumva altfel?), altele siropoase sau birocratice, la sentinta de religie politica e cale lunga, „pe cit sint departe rasariturile de apusuri”. Tot aceeasi departare este si intre crestinii conservatori(sic) si neo-legionari(acum chiar nu conteaza care, cei cu care se poate discuta sau nu), intre aceiasi si batrinii tonici, dar cel mai important intre judecatile lui Dumnezeu si ale noastre. Si intr-adevar, aici deja devine evident. Pentru toata lumea.

    Dar totusi, Mircea Platon este…Mircea Platon. Nu mai departe de anul trecut, nu a ezitat, sa i-o reteze scurt, la fileu, daca nu chiar in propria jumatate de teren, lui Feodorovici, bunul tovaras, sau camarad, cu care se pornise pe „a treia cale”. Cum ar fi putut sa faca fata de ceva sau cineva strain, altfel? Ar fi suferit un deficit de identitate si de imagine. Nu ca ar umbla dupa asta. Cred ca Mircea Platon nu se rafuieste neaparat cu legionarismul istoric, ci dupa cum reiese clar, cind pomeneste de rezervele in insotirea cu neo-legionarii, tot cu prezentul. Daca Feodorovici sufera de o insufletire, aproape patimasa, fata de pazirea Adevarului, de eretici, incit striga „viol”, cind abia itnrezareste o silueta, Platon, este o persoana, extrem de simtitoare, cu un bun simt iesit din comun, atit de reactiv la spectrul minciunii si bruscarii, incit in loc sa se increada in „ale oamenilor”, prefera sa se ocupe doar cu demascari. Dar uneori merge cu demascarea atit de mult, incit ii jupoaie chiar si adevarata fata bietului om, intocmai ca indienii cu scalpul.
    Astfel daca in istoricul unui organism, la vreme de boala, intilneste o febra reactionara, rebela, de o violenta devastatoare, face abstractie de cauzele externe, o considera prefacatorie sau efectul unei otravi din afara, ori un parazit, care vrea sa fure dentitatea si sa controleze totalitar organismul, categoric nu facind parte din imunitatea naturala a organismului. Ba chiar considera revenirea la normal, a acestei boli, ca tinind de acea imunitate, patriarhala, si nu odihna prelungita, scurgerea singelui(terapia de soc aplicata bolnavilor febrili pe vremuri)sau vreun medicament puternic, de la Doctorul milostiv.
    Cum a putut oare trece(vai ratacire), duhul patriarhal al lui Nutu Doncii, la visul unei tari, „ca soarele sfint de pe cer”, intr-o Romanie cu suprafata triplata si cu pericolele asemenea? Oare tara ca soarele sfint de pe cer, visa la un Nutu Doncii inarmat pina in dinti si spalat pe creier, rasist :), muncind in uzina, sau tocmai cauta protejarea, prin orice mijloace, a lumii lui Nutu Doncii, amenintata cu pieirea si de moleseala consumista liberala si de siluirea terorista bolsevica? Evident precipitarea febrila, a omului aflat in boala, il rapune la pat, retezindu-i preocuparile obisnuite, organismul fiind preocupat, prin concentrarea leucocitelor, de un raspuns hotarit, dat corpilor straini. O atitudine conservatoare, detasata si senina, in astfel de cazuri(de tulburari istorice), duce in cel mai bun caz cu pastrarea acelui duh patriarhal in muzee si enclave, considerate bizarerii vetuste, iar in cel mai rau in suprimarea acelui duh, in temnita sau marginalizare fortata(fiscala si juridica).

    O ultima intrebare. Oare taranul caruia ii placea sa sada si burghezului iubitor de promenada, le mai ardea de asa ceva, cind burghezului i se arata usa celulei si taranului, poarta CAP-ului? Si ca sa lupti „dupa puteri” cu asa ceva, se cuvenea sa duci o viata normala de familie, intrepatrunsa cu viata liturgica, sau sa incepi „tonificarea” oaselor, deprinse cu sezutul, prin marsuri si studierea dusmanului si pregatirea de vremuri de pribegie, cu solidarizare prin munca si cintec, in loc de promenada si cafenea? Legionarii au „visat” la grozavia comunista si nu s-au inselat(culmea ei care nu erau realisti, ci straini de autohtonism), dar au visat si la o normalitate, grabita prin jertfa si renuntarea la unele aspecte private, dar s-au amagit, intrucit li se pregatea, celor care primesc si incuviinteaza, sa fie odihiniti, la sinul Celui care primeste pe cei osteniti si impovarati.

  8. Vestitor zice:

    Erata: Am incurcat, in comentariul anterior, „bunul tovaras”. In loc de Hurduzeu, am scris Feodorovici. 🙂

  9. petru zice:

    Din memoriile lui Nichifor Crainic, „Zile albe, zile negre” – carte scrisa in anii 1947 inainte de arestarea sa de catre comunisti si publicata in 1991.
    pagina 278
    Intrebat daca a stiut ceava despre pregatirea crimei celor trei legionari ai sai, „Capitanul” a raspuns categoric ca n-a stiut nimic. Dar existau trei marturii grave care pretindeau ca insusi „Capitanul” a ordonat asasinarea. Ele trebuiau infirmate cu orice pret. Cand sedinta se ridica, comisarii regali si chiar unii din generalii judecatori coborau intre acuzati, atragandu-le atentia asupra gravitatii acestor marturii, ce trebuie retrase sau spulberate. Erau, un legionar si o legionara, care scapasera adevarul din pricina batailor la politie.
    Cu ei s-a facut in pauze adevarate repetitii de teatru, punandu-i sa planga si sa declare ca numai chinurile torturilor i-au determinat sa minta la politie, ca insusi „Capitanul” ar fi amestecat in afacere. Cei doi si-au jucat foarte bine rolurile.
    Dar a treia marturie apasa ca o piatra de moara. O doamna Craciunescu, blonda cu nasul cioc de vultur, care il ascunsese o vreme pe Codreanu, pretindea ca acesta chiar in casa ei ar fi pus crima la cale impreuna cu cei trei, aratand si numele vinului pe care l-au baut si bacania de unde l-au cumparat.
    Apararea a declarat-o isterica, nebuna si cumparat de politie. Astfel piatra de moara a fost sfaramata[..]

    pagina 282
    Tanarul sef de mare miscare politica, in care orgoliul avea radacini native, adulat acum de guvern, agreat de camarila, cultivat de national-taranisti si mai presus de toate adorat ca un arhanghel de catre legionari, cu portretul pus pretutindeni intre icoane, si-a pierdut din ce in ce mai mult cumpatul si a cazut din greseala in greseala.
    Octavian Goga ar fi putut cat de cat, pune o surdina instinctelor lui, dezlantuite acum fara masura. Un singur legionar a vazut cat de gresit este drumul lui Codreanu si a avut curajul sa se desparta si sa-i arate greselile: Mihail Stelescu. Dar a platit-o cu moartea, fiind impuscat si ciopartit cu topoarele, in Spitalul Brancovenesc, de zece „eroi” ai lui Codreanu. Oroarea nemaipomenita a crimei n-a impiedicat marsul triumfal spre nimicnicie al „Capitanului”.
    Neizbutitnd incercarea de fuziune cu Octavian Goga, m-am gandit la crearea unei alte platforme de intalnire a unei elite de nationalisti. Am infiintat astfel „Institutul de studii nationaliste si crestine Nicolae Paulescu”. Visasem un nationalism crestin si luptasem ani de zile sa-l realizez in sufletul tineretului. In locul lui se ivise aceasta monstruozitate a crimei, invaluita in fum de tamaie pentru a nu i se vedea oroarea. In locul martirilor pentru o credinta, erau glorificati asasinii, desenati cu aripi de inger in spate. „Nicadorii” si „Decemvrii” devenisera idealurile de eroism ale tineretului legionar. Aceasta mistificare barbara a crestinismului si nationalismului nu ma putea lasa indiferent. Am voit o generatie noua, care sa ridice Romania, dar nu o tovarasie sangeroasa care sa balcanizeze numele acestei tari. A fost necesara crima pentru afirmarea legionarismului? Nicidecum!
    Un I.G. Duca s-ar fi prabusit singur in rusine si in neputinta. „Garda de Fier” chiar dizolvata ar fi ramas puternica si ar fi sporit.
    Chiar daca nu ar fi avut atat dinamism launtric, ea ar fi crescut ca apa din vasele comunicante, prin sugestia formidabilelor miscari similare de peste hotare. Spiritul timpului e mai puternic decat orice piedica.
    Am comis o mare greseala cand, infiintand „Calendarul” am dat acest tineret pe mana lui Corneliu Codreanu, crezand ca am de a face cu un om imbunatatit si insufletit, cum voia sa para, de ideea crestina care innobileaza nationalismul. Trebuia incercata cat de cat o rectificare a curentului si o ispasire a greselii. Afara de asta un lucru extrem de dureros se ivise in Facultatea de Teologie din Bucuresti, unde eram profesor: majoritatea studentilor au devenit legionari. In vremea cat am stat inchis la Jilava (in procesul asasinilor lui I.G Duca) m-a suplinit parintele Grigore Cristescu, fost colaborator la „Calendarul”, un temperament dezordonat, fara simtul responsabilitatii. A fost iorghist si, cand am intrat la puscarie, il lasasem national-taranist. Cand am iesit, era cel mai desantat legionar. In orele mele de curs, in loc de prelegeri, tinea discursuri inflacarate, in care ma prezenta martir legionar, iar studentii, emotionati de mucenicia profesorului intemnitat, faceau sa rasune Facultatea de cantecele Miscarii.

    La reluarea cursului, m-au primit cu lacrimi si cu aceleasi imnuri si marsuri. Parca eram intr-o sedinta de cuib. Cum in temnita ma ingrasasem din pricina lipsei de miscare, le-am spus:
    „Uitati-va la mine ca n-am nimic din infatisarea unui martir! Daca am suferit intr-adevar, aceasta a fost pentru altceva decat cauza legionara. Eu sunt nationalist, dar legionar n-am fost niciodata si nu sunt. Personalitatile ascetice si mistice ale crestinismului, despre care invatam de la aceasta catedra sunt cu totul altceva decat eroii si martirii legionari”
    Tinerii din fata mea, entuziasmati de fenomenul ca atare, nu mai aveau raspasul sufletesc sa judece la rece daca atmosfera de fierbinte mistificare se potriveste sau nu cu puritatea morala a doctrinei crestine. Ei vedeau martiri si eroi, fara sa judece calitatea morala a martirajului si eroismului acestuia. Simteam ca alunecarea va fi groaznica si ma stiam direct si personal faptas al ei. Dar tocmai aceasta imi da un imbold in plus sa incerc o rectificare a gresitei orientari.
    [..]
    Institutul (Paulescu) n-a avut rasunetul pe care il asteptam. Tocmai legionarii l-au boicotat. Dintre ceilalti nationalisti l-au frecventat regulat 30-40 de insi. Tinerilor nu le mai ardea de teorii stiintifice sau filozofice. Zeitatile zilei erau asasinii glorificati in spiritului lui Corneliu Codreanu.

    Dintre studentii nostri, ai Facultatii de Teologie, s-a gasit unul, e adevarat un derbedeu fara examene, sa participe la uciderea lui Mihail Stelescu. Am fost impreuna cu majoritatea profesorilor pentru imediata lui eliminare. Opozitie scandaloasa in consiliul Facultatii o facea Grigorie Cristescu, ajutat de vreo doi colegi care, fara sa fie legionari, incercau sa pescuiasca in apa tulbure.
    Profesorul Cristescu, dus de temperamentul sau iresponsabil, agita permanent pe studenti impotriva profesorilor, amenintandu-ne in asa-zisele sale prelegeri ca, odata cu venirea Garzii la putere, ne va elimina pe toti din Universitate.
    Anarhia navalise in randurile studentilor teologi, de obicei mult mai disciplinati decat ceilalti. In discutii cu profesorii, obraznicia fanatica lua locul argumentelor si a bunei cuviinte. Un grup de studenti a strigat profesorului I.G Savin ca cel mai mare teolog al tuturor timpurilor e Corneliu Codreanu! Ratacirea era profunda. In discutiile dintre ei, tinerii nostri teologi justificau crima ca pe ceva admis de crestinism si argumentul suprem era cel dictat de „Capitan”: din moment ce Biserica binecuvanteaza tunurile, ea binecuvanteaza crima. Uciderea e, deci, un act crestin! O nebunie neagra, o stupiditate megalomana pusese stapanire pe tinerele creiere. Dupa asasinarea lui Mihail Stelescu, am strigat in mijlocul unei prelegeri: „Cine trage cu glontul intr-un om impusca in inima lui Iisus Hristos!”.
    Atat a trebuit. Cu aceasta am devenit un „tradator” si studentii legionari au hotarat boicotarea cursului meu.
    Ce distanta considerabila de la entuziasmul de ieri la ura de azi! Stiam perfect ca tinerii acestia. odata fanatizati de prestigiul „Capitanului”, nu mai erau stapani pe judecata lor. Ei isi considerau profesorii dupa cum acestia erau cotati la sediul Legiunii, unde se refugiase absolutul cugetarii si al adevarului.

    • Valerian zice:

      Adevarul a … “scapat” in urma … torturilor !!?? Curat credibila argumentatie!

      Citez despre Crainic din Constantin Papanace (introducere la “Nae Ionescu- Fenomenul legionar”):

      Imi amintesc cu tristete de o rabufnire ranchiunoasa a lui Nichifor Crainic impotriva lui Nae Ionescu, pe cand ne gaseam inchisi la Jilava (ianuarie 1934) dupa cazul Duca. Intr-o noapte, fiind planton amandoi in incaperea subterana din reduitul central, denumita eufemistic “dormitorul doi”, unde am fost ingramaditi toti cei care faceam parte din primul lot de arestati, a venit vorba de Nae Ionescu, despre care s-a aflat ca fusese arestat. Cum a auzit pomenindu-se de acest nume, fata buhaita, de culoare pamantie, a lui Crainic parca a inceput sa devina verzuie. A spus cu o acreala de pizma coclita: “Acest om este un impostor! Toate ideile in legatura cu ortodoxia si problema nationala cu care se impauneaza, le-a luat de la mine. Acum, cand il vad ca da tarcoale legionarilor, imi produce scarba. Este un tip periculos. E nu voi putea sta alaturi de el. Voi spune asta si lui Corneliu.”
      Am ramas uluit si indurerat. Nu banuiam atata ranchiuna. (…) De furarea ideilor lui Crainic de catre Nae Ionescu nici nu putea fi vorba. Un om ca acesta, al carui creier in permanenta efervescenta scanteia risipind “idei originale” in toate ocaziile, nu avea nevoie sa recurga la limitatul bagaj de idei greoaie ale lui Crainic. (…) Prospetimea de gandire le facea sa fie cautate “ca painea calda”. Si acest fapt facea sa dospeasca nesecata pizma a lui Nichifor Crainic.
      Dar diferenta nu se margineste numai la acest aspect. Apropierea lor de Miscarea Legionara s-a facut –cum s-a putut vedea cu trecerea timpului- din mobiluri deosebite. In caracteristica lui infumurare, Crainic manifesta pretentia de a fi “doctrinarul”, daca nu chiar “mentorul” Miscarii Legionare. Era o dovada ca el n-a inteles nimic din fenomenul legionar.
      De pe o pozitie diametral opusa porneste Nae Ionescu. Cu luciditatea si onestitatea lui in gandire, el marturiseste, chiar cu umilinta, ca s-a apropiat de Miscarea Legionara spre a cunoaste si a trai acest fenomen spiritual si politic romanesc, unic prin originalitatea lui. (…) Gradul de sinceritate al acestor apropieri s-a verificat urmarind traiectoria evolutiei lor ulterioare. Lipsit de credinta sincera si tarie de caracter, Crainic a alunecat repede in randurile adversarilor Miscarii.
      Scrie Capitanul aceste randuri pline de amaraciune si dezgust:
      “Multumesc lui Dumnezeu ca ma pedepseste pentru pacatul meu punand, in aceste vremuri grele pentru noi, pe acest om, caruia eu i-am acordat prietenia mea si prietenia vitejiei si gloriei voastre, ca sa ma insulte astazi si sa ma loveasca in ceasul greu de acum, cu ciocanul in moalele capului, alaturi de grupa iudeo-cuzisto-liberalo-masona, in care toti vrajmasii natiei romanesti si-au pus ultima lor speranta”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s