Statul neutru sau “minunata lume nouă”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michéa şi critica paradigmei neo-liberale

de Anca Simitopol

Cine ar trebui să ne guverneze? Cei mai înţelepţi, cei mai curajoşi, cei mulţi? Începând cu Thomas Hobbes, filozofia politică modernă priveşte problema binelui şi a virtuţii cu scepticism şi ironie, înlocuind întrebarea “cine ar trebui să ne guverneze” cu întrebarea “care instituţii îi pot preveni pe cei incompetenţi să ne conducă”. Iar instituţia statului liberal, expresia modernităţii, este, potrivit lui Pierre Manent, “încarnarea scepticismului”.

Cartea lui Jean-Claude Michéa, L’empire du moindre mal (Paris: Climats, 2007),  este o invitaţie filozofică de a cerceta adevărurile care stau la baza liberalismelor actuale, precum şi consecinţele ultime care decurg din chiar principiile liberalismului clasic, arătând că versiunea economică a liberalismului actual (care se defineşte ca “dreapta”) şi versiunea sa culturală şi politică (susţinută de stânga contemporană) au aceeaşi sursă: dorinţa de pace şi de progres ştiinţific subsumate unei unice finalităţi, aceea a performanţei individuale. Michéa propune aici înţelegerea termenului “liberalism” ca forţa devenită activă în istoria occidentală o dată cu distrugerea Vechiului Regim, ultimul bastion – bun sau rău – de tradiţie. Autorul francez porneşte de la teza lui Karl Polanyi că, dacă până în momentul Revoluţiei Industriale, economia era parte integrantă a societăţii care avea un scop ultim, ulterior acestui moment, economia – ca toate ştiinţele – a fost scoasă din totalitatea societăţii, devenind scop în sine sau, ceea ce Aristotel numeşte, crematistică, adică economia care are ca scop bogăţia de dragul bogăţiei. În acest sens defineşte Michéa liberalismul, ca şi Leo Strauss, ca ideologia modernă prin excelenţă care, găsindu-şi legitimitatea în individul abstract, autonom, a-social şi a-politic, nu se revendică de la tradiţia filozofiei politice clasice şi creştine, şi, astfel, descătuşează dorinţele nelimitate de putere.

Aşadar, din punctul său de vedere, asocierea dintre liberalism şi idealul republican (care accordă un loc important virtuţilor antice) sau dintre liberalism şi conservatorism (a cărui ontologie presupune o concepţie holistă a societăţii incompatibilă cu individualismul liberal) reprezintă o absurditate. Deşi poate fi obiectat că există diferite tipuri de liberalism – Tocqueville şi Mises, spre exemplu – Michéa consideră că un liberalism acomodabil tradiţiei nu poate exista sau mai bine zis nu poate supravieţui pe termen lung. Liberalismul actual (în versiunile sale economică şi cultural-politică) este pentru el liberalismul în forma coerentă şi inevitabilă la care trebuie să ajungă liberalismul în evoluţia lui istorică, chestiune care rămâne totuşi discutabilă.

Filozofia liberală, potrivit lui Michéa îşi are rădăcinile în noţiunea de progres care se înscrie în demersul început de Hobbes de a modela o “fizică socială”, adică de a organiza societatea după reguli “ştiinţifice” şi “imparţiale”, fără a mai apela la virtutea cetăţenilor, precum şi în trauma provocată de amploarea războaielor religioase din secolele XVI – XVII, care a dat naştere dorinţei nestăvilite de pace (pp.21-22). Citându-l pe Christopher Lasch, Michéa arată că noţiunea de progres este strâns legată de dorinţa prozaică de a-şi vedea fiecare de treburile prorprii pentru a-şi îmbunătăţi propria condiţie, lucru care face ca societatea modernă să intre în contradicţie cu societăţile tradiţionale pentru care capacitatea individului de a se sacrifica pentru comunitate reprezenta virtutea dominantă (p.29). În acest context, spune Michéa, singurul război acceptabil devine războiul împotriva naturii, omul nemaidescoperind natura prin virtutea filozofică şi teologică a mirării, ci înstăpânindu-se asupra ei cu armele ştiinţei şi tehnologiei.

Potrivit autorului francez, axioma liberalismului este că, dacă pretenţia anumitor indivizi sau entităţi de a deţine adevărul asupra Binelui generează confruntarea violentă a oamenilor, înseamnă că aceştia din urmă nu pot trăi paşnic împreună decât în prezenţa unei Puteri neutre din punct de vedere filozofic. Carl Schmitt remarca acelaşi lucru, adăugând faptul că este în natura liberalismului să neutralizeze toate conflictele prin devalorizarea tuturor valorilor şi transformarea lor în valori de piaţă, ceea ce duce la instituirea unui adevărat “politeism al valorilor”. Ajungem astfel la statul “fără idei sau valori” care, potrivit celebrei expresii a lui Saint-Simon, înlocuieşte “guvernarea oamenilor” cu “administraţia lucrurilor” (p.37). De aici vine importanţa acordată expertului şi managerului în societatea noastră. Legitimitatea statului liberal, potrivit lui Michéa, este reprezentată de funcţia sa de arbitru în mişcarea browniană a indivizilor-atomi concurenţi, pe baza singurului criteriu de a proteja un individ de lezarea directă a unui alt individ. Dar, se intreabă Michéa, cum distinge statul liberal între lezare directă şi indirectă? Sau, spre exemplu, pe ce baze decide statul liberal că ridiculizarea sau critica unei religii nu lezează libertatea credincioşilor? Sau ce garantează statului liberal că oamenii vor face alegeri raţionale (adică “bune”) şi că societatea nu se va transforma într-o societate de “demoni”? – Oare nu se regăseşte esenţa ultimă a liberalismului în formula kantiană conform căreia instituţiile bune pot face functională chiar şi o societate de demoni? – Însă semnificaţia cea mai importantă a pretenţiei statului liberal de a asigura coabitarea paşnică a indivizilor, spune autorul, constă în faptul că Dreptul înlocuieşte Binele iar Piaţa autoreglată dictează conţinutul social. Faptul că statul are pretenţia de a fi neutru înseamnă că piaţa îşi asumă rolul activ de a forma indivizii, prin imensa industrie publicitară şi de divertisment.

Începutul secolului XIX a fost marcat de dezbaterea dintre o societate a dreptului, pe care liberalii căutau să o prezinte ca pe societatea dreaptă, şi o societate decentă, în contextul în care, ca urmare a scoaterii economiei din întregul social, mase de muncitori (foşti ţărani desproprietăriţi) au fost mutate în oraşe artificial construite în jurul fabricilor, fenomen care a fost reluat mai târziu, în secolul XX – ce-i drept, însoţit de o violenţă mult mai mare –, de comunism. În acest context apar primele critici socialiste faţă de liberalism sau faţă de societatea creată de această ideologie care, potrivit lui Michéa, “în realitate încuraja comportamente indecente şi în mod vădit contrare demnităţii umane”, devenind inacceptabilă din punct de vedere moral (p.44). Michéa accentuează că primii socialişti de secol XIX au atras atenţia că într-o societate care nu cere membrilor ei decât “respectul indiferenţei reciproce” şi, ca atare, “membrii societăţii nu împărtăşesc un minim bun simţ comun, maxima vivre et laisser vivre sfârşeşte, în realitate, în vivre et laisser mourir” (p.54). Din perspectiva lui Michéa, această societate presupus tolerantă, în care visul lui Milton Friedman, ca Piaţa să “unească zilnic milioane de indivizi care nu au nevoie să se iubească, nici măcar să-şi vorbească”, devine tot mai real, este o lume absolut uniformizată, în care Celălalt apare nu ca persoană – subiect al unei întâlniri unice, ci ca “obiect de consum” (pp.82-83). Însă paradoxul pe care-l dezvăluie L’Empire du moindre mal este că, pe măsură ce se întinde peste întreaga planetă, liberalismul, mândru de neutralitatea sa care-l face să apară ca un pesimism intelectual, situat la egală distanţă de Cetatea lui Dumnezeu şi Cetatea Soarelui, începe să semene tot mai mult cu vechii săi duşmani mai sus menţionaţi şi pretinde să fie adorat ca “minunata lume nouă”. Legitimându-se pretutindeni printr-o critică extrem de vocală a utopiei, liberalismul sfârşeşte astfel prin a deveni cea mai perversă formă de utopie.

Influenţat în gândirea sa politică de George Orwell, Michéa critică atât stânga cât şi dreapta, în măsura în care acestea devin gigantice sisteme al căror scop este progresul de dragul progresului – şi care pornesc de la postulatul fals că progresul moral urmează în mod necesar progresului tehnic – alungând astfel fiinţa umană din lume. Din perspectiva lui Orwell, nu putem înţelege adevăratele diferenţe dintre ideologia liberală şi cea comunistă decât dacă înţelegem că cele două au acelaşi punct de plecare: viziunea negativă asupra omului, dezvoltată în Europa secolului XVII. În măsura în care acceptăm postulatul că oamenii nu sunt motivaţi decât de iubirea de sine, rămânând indiferenţi faţă de ceilalţi, avem două soluţii, potrivit lui Orwell: fie acceptăm, precum liberalii, oamenii aşa cum sunt şi, pe baza egoismului lor pe care piaţa este liberă să-l stimuleze la maxim, construim statul liberal neutru, fie rămânem ataşaţi, precum comuniştii, de acel “empire du bien” şi atunci începem fabricarea omului nou (pp.162-163).

Pe urmele lui Orwell, Michéa propune o “stângă conservatoare” sau ceea ce se numeşte “anarhismul Tory” care porneşte de la ideea că omul, nu productivitatea sau progresul, este măsura tuturor lucrurilor. Modernitatea reprezintă o tensiune pentru ambii filozofi întrucât ambii refuză pe de o parte ierarhia caracteristică vechii ordini, anterioare Revoluţiei Franceze, şi vor pe de altă parte să reunească principiul egalităţii, pus în practică de modernitate, cu principiul holist specific societăţilor tradiţionale. Ambii sunt, astfel, anti-progresişti şi pretind că rămân ancoraţi în tradiţia europeană creştină, convinşi fiind că aceasta dă mărturie de trăsătura fundamentală a umanităţii, bunul simţ comun (“common decency”) care, după Orwell, se regăseşte în oamenii simpli (“ordinary people”).  Potrivit lui Orwell, spre deosebire de “cei mari” (grandi, aşa cum îi numeşte Machiavelli) şi de intelectualii progresişti care roiesc în jurul lor, “ordinary people” au o atracţie naturală faţă de virtuţile de dreptate, fidelitate şi adevăr, atracţie naturală care este distrusă de ingineriile sociale puse în practică în numele ideilor abstracte, aşa cum arată Orwell în 1984, sau pervertită de mecanismele pieţei autoreglate. De aceea, Michéa ar fi de acord cu expresia lui Charles Péguy că “a încuraja viciile poporului este un lucru mai murdar decât a încuraja viciile celor mari”.

Revenind la “anarhismul Tory”, Michéa, pe urmele lui Orwell, propune expresia de “auto-instituire” a societăţii, adică porneşte de la ideea că oamenii se nasc într-o societate dată care le oferă tradiţia de bun simţ comun, dar, în acelaşi timp, societatea nu poate exista fără ca oamenii să exercite mereu asupra ei şi asupra lor înşişi o activitate reflexivă şi critică. În acest sens, societatea se auto-instituie permanent (aici găsindu-se dimensiunea ei anarhică), însă pe baza izvorului de tradiţie şi niciodată ex nihilo (aici găsindu-se dimensiunea ei conservatoare) (p.163). În acelaşi timp, pentru Michéa, ca şi pentru Orwell, această societate bazată pe bunul simţ comun rămâne independentă de Dumnezeu însă nu şi de sentimentul religios. Orwell, spre exemplu, deşi ateu, era convins de necesitatea imeprativă de a redobândi sentimentul religios; era convins că fără redescoperirea acestuia din urmă lumea modernă se îndreaptă spre catastrofă, rămânând însă prins în contradicţia tragică dintre necesitatea de a crede şi neputinţa de a crede. Şi însuşi tragismul acestei contradicţii ridică serioase semne de întrebare asupra viabilităţii proiectului anarho-conservator, căci, după cum afirmă un Donoso Cortés, “este mai uşor să construieşti o cetate în aer decât o cetate fără zei”, adevăr pe care de altfel îl înţelegea cât se poate de bine şi un Jean Jacques Rousseau.

Independent de limitele proiectului său politic, gândirea lui Michéa, hrănită din tradiţia orwelliană, contribuie la clarificarea confuziilor ideologice pe care le operează neoconservatorii şi ne dovedeşte că există şi o altfel de stângă (mult mai simpatică decât diversele neoconservatorisme, care, după cum sugerează autorul sunt de fapt pseudoconservatorisme), opusă stângii postmoderne a cărei principală preocupare este emanciparea sexuală. Anarhismul Tory, anti-progresist şi care valorizează principiul conservator al societăţii tradiţionale holiste, pune sub semnul întrebării asocierea dintre conservatorism şi liberalism, înţeles ca filozofia modernă prin excelenţă care se rupe total de această dimensiune tradiţională holistă şi al cărei fundament ultim e individul a-social şi a-politic. Cum poate individul a-social şi a-politic să construiască o lume comună împreună cu ceilalţi indivizi – având în vedere că, în filozofia liberală, aşa cum spune David B. Hart, nu există nimic care să transcendă voinţa individuală şi care s-o ghideze spre scopuri pe care nu e capabilă să le vadă ea însăşi? Din perspectivă liberală, alegerea unui individ de-a asculta fie Mozart fie Lady Gaga este perfect legitimă, dar bunul simţ al lui Orwell ne spune că nu e indiferent dacă indivizii care formează o societate ascultă Mozart sau Lady Gaga.

Dacă deconstrucţia hibridului neoconservator şi revelarea liberalismului ca ideologie revoluţionară par excellence, care distruge tradiţia şi valorile şi prin aceasta distruge societatea, reprezintă meritul incontestabil al cărţii lui Jean-Claude Michéa, pe de altă parte, în absenţa mai multor clarificări asupra chestiunii teologico-politice, pe care, cel puţin în volumul recenzat în prezentul articol, Michéa pare s-o ignore, obiecţia paralelă, cu privire la caracterul hibrid al anarhismului conservator însuşi (deşi, însăşi denominaţia doctrinei – anarhism conservator – denotă clar faptul că Michéa, pe urmele lui Orwell, nu se sfieşte să-şi asume riscul paradoxului care se situează inevitabil la limita oximoronului şi a absurdului) sau la lipsa sa de fundament ontologic substanţial, rămâne cât se poate de legitimă.

Merită prezentată aici, pe scurt, şi critica lui Michéa la adresa stângii postmoderne contemporane – subiectul altor cărţi precum L’Enseignement de l’ignorance sau Les valeurs de l’homme contemporain, carte apărută în 2001, care reia dezbaterea purtată de Jean-Claude Michéa, Pascal Bruckner şi Alain Finkielkraut la France Culture – căci, în viziunea sa, aceasta din urmă a dus capitalismul acolo unde el nu visa să ajungă. Problema îşi are rădăcinile în însăşi natura societăţii moderne, o societate, spune Michéa, care refuză orice autoritate transcendentă şi se întreabă pe ce baze, pur imanente, se poate organiza. Răspunsul care a ieşit victorios, istoric, este că Raţiunea sau Metoda (căci, în spirit cartezian, raţiunea e echivalentă cu metoda, mai precis “combinarea optimă a mijloacelor pentru a atinge un scop”, în cuvintele lui Michéa) reprezintă această bază imanentă. Iar triumful Raţiunii îl reprezintă ideea de Progres. Aceasta e ideea iluministă prin excelenţă, idee pe care capitalismul, potrivit lui Michéa, a fost primul care s-o fructifice din punct de vedere practic – victimele Revoluţiei Industriale, aşa cum apar în cărţile lui Dickens, spre exemplu, fiind sacrificate în numele Progresului.

Din punct de vedere ştiinţific sau tehnologic, Galileo e superior anticilor, Einstein lui Galileo etc., cu alte cuvinte, modernii sunt cu necesitate superiori anticilor. În ce priveşte educaţia, în general, aceasta avea ca principiu în societăţile tradiţionale şi chiar în societatea modernă occidentală, până prin anii ’60, transmiterea cunoaşterii de la profesor la discipol, de la generaţiile mai vechi la cele mai tinere. În societatea contemporană, principiul exprimat mai sus, că generaţiile tinere sunt superioare celor bătrâne, a devenit principiu general, aplicat nu doar ştiinţelor exacte şi tehnicii, ci societăţii în ansamblul ei. Astfel, întrucât Progresul e, evident, în viitor, adevărul se află în viitor, iar viitorul e reprezentat de actualii copii, deci, educaţia nu mai presupune transmiterea cunoaşterii de la generaţiile vechi la cele tinere, ci presupune o continuă reeducare a adulţilor de către copii. Acest lucru se poate observa cu uşurinţă în amuzamentul dispreţuitor al copiilor faţă de părinţii lor care nu ştiu să folosească produsele tehnologice “de ultim răcnet”, şi care, la rândul lor, îşi privesc cu admiraţie copiii care mânuiesc cu uşurinţă aceste gadget-uri.

Potrivit lui Michéa, ideea de progres, în numele căreia capitalismul îşi duce lupta, a fost preluată de către stânga postmodernă contemporană, moştenitoarea generaţiei revoluţionare de la 1968. În bună tradiţie iluministă, stânga contemporană asociază progresul cu emanciparea individului de orice autoritate, începând cu autoritatea divină şi terminând cu cea a tatălui, întrucât, în gândirea stângistă contemporană, orice autoritate, pe de o parte, duce la crearea de comportamente autoritare, iar pe de altă parte jigneşte demnitatea umană. Astfel, spune Michéa, potrivit stângii postmoderne, faptul că un copil se loveşte de limitele impuse de un adult, fiind împiedicat să-şi manifeste în mod absolut capriciile, presupune jignirea demnităţii umane. De aici vine, în opinia lui Michéa, tentativa societăţii moderne de-a împinge dincolo de limită logica drepturilor, aşezând copilul pe picior de egalitate cu adultul. Elitele stângiste contemporane – care în opinia lui Michéa reprezintă versiunea cultural-politică a liberalismului – au început transformarea societăţii cu şcoala. După cum spunea Alain Finkielkraut, în dezbaterea publicată în Les valuers de l’homme contemporain, preşedintele Federaţiei consiliilor de părinţi ai elevilor din şcolile publice din Franţa publicase împreună cu o elevă de liceu un articol în care cei doi cereau ca participarea reprezentanţilor aleşi ai liceenilor, în dezbaterile privind instituţia şcolii, să fie recunoscută ca egală în demnitate şi responsabilitate cu participarea adulţilor.

Conform lui Michéa, pentru a-nţelege semnificaţia acestui lucru, avem nevoie să înţelegem câteva alte lucruri întâi. Pe urmele lui Christopher Lasch, filozoful francez arată că a pune copilul pe picior de egalitate cu adultul nu înseamnă nicidecum a-i face o favoare, ci înseamnă “negarea umanităţii înseşi” pentru că, de fapt, i se refuză copilului drepturile sale fundamentale, dreptul la copilărie şi dreptul de a deveni adult, tocmai prin încurajarea “maturităţii imature”, lucru care nu rămâne fără urmări psihologice. Copilul nu va putea vrea niciodată altceva decât să “rămână tânăr” (câţi dintre adulţii din societăţile occidentale n-au această obsesie?), deoarece copilul n-a avut niciodată un model de adult, în sensul clasic al termenului. Michéa arată că Lasch avea dreptate în a afirma că distrugerea autorităţii tradiţionale (familie, şcoală, societate, biserică) nu înseamnă libertate anarhică, ci o autoritate mai mare căci, “în absenţa adulţilor, alergăm către experţi”.

După cum am menţionat mai devreme, dacă singura bază de organizare a societăţii e Raţiunea sau Metoda, înseamnă că pentru orice problemă umană există o soluţie raţională, o metodă. Aşa cum spune Michéa, “există o metodă de a fi fericit, la fel cum există un program de urmat pentru a fi un prieten apreciat, un amant performant sau un părinte bun”. În acest context, este interesantă remarca lui Michéa că elitele politice, care gestionează astfel de programe, seamană tot mai mult între ele, fie că sunt la New York, Tokio sau Moscova, şi tot mai puţin cu propriul popor, pe care-l supun experimentelor şi ingineriilor sociale (cu toate că Michéa nu reduce problemele actualei societăţi la complotul unei elite mondiale). Ca urmare a acestui tip de politici şcolare, şcoala nu mai reprezintă instituţia care transmite cunoaşterea, nici măcar nu mai încearcă să formeze un bun cetăţean pentru republică, ci pregăteşte forţa de muncă pentru autoritatea supremă, Piaţa. Iar această forţă de muncă, potrivit lui Michéa, reprezintă fundamentul liberalismului clasic, adică individul abstract, autonom, a-social şi a-politic, pe care stânga îl pregăteşte pentru Piaţă, emancipându-l de orice autoritate, şi, ca atare, transformându-l în individul care nu poate distinge între bine şi rău, între Mozart şi Lady Gaga, căci cine are autoritatea să decidă ce e binele şi ce e răul sau ce e calitatea intelectuală şi artistică? Autoritatea absolută o are Piaţa autoreglată, iar valoarea supremă care o reprezintă e dată de ceea ce se cumpară, ceea ce se caută.

Pe de altă parte, potrivit lui Michéa, nu înţelegem nimic din semnificaţia reformelor şcolare menţionate, dacă nu înţelegem întâi de toate că secolul XX a fost, prin excelenţă, secolul reeducării “omului vechi” de către “omul nou”, reeducarea fiind matricea totalitarismelor, aşa cum o arată Orwell în 1984. Nu înţelegem nimic, spune Michéa, dacă nu înţelegem asemănarea profundă dintre acest tip de reforme şi Revoluţia Culturală maoistă care, e bine să ne amintim, a început tot în şcoală, întâi prin declararea egalităţii dintre profesor şi elev şi continuând apoi prin batjocorirea, maltratarea şi în cele din urmă asasinarea profesorului de către elev, Revoluţie Culturală aclamată de revoluţionarii “şaişoptişti”, responsabilii programelor actuale de învăţământ. Ca şi acum, atunci reeducarea s-a făcut  de către “copiii viitorului” şi de către “experţi” (diferenţa e că atunci reeducarea a fost foarte violentă, lucru care nemulţumea revoluţionarii “şaişoptişti” pacifişti) care, afirmă Michéa, vorbesc întotdeauna în numele celor dintâi, exercitându-şi, de fapt, puterea reală.

Anunțuri

Despre Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Statul neutru sau “minunata lume nouă”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michéa şi critica paradigmei neo-liberale

  1. Pingback: Anca Simitopol, Statul neutru sau “minunata lume nouă”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michéa şi critica paradigmei neo-liberale « Radical & hipercritic

  2. Pingback: Statul neutru sau “minunata lume noua”? Anarho-conservatorismul lui Jean-Claude Michea si critica paradigmei neo-liberale

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s