23 august atunci şi acum – dosarul unei recurente calomnii la adresa Regelui Mihai

Motto: Astăzi, faptul că Germania a pierdut războiul reprezintă o evidenţă pentru orice om care este în toate minţile. Ca atare, orice guvern responsabil este obligat să tragă concluzia care se impune, căci, aşa cum spunea un mare om de stat german, Bismarck, „nici o naţiune nu trebuie să se sacrifice pe sine pe altarul unei alianţe” (Miklóş Horthy) 

Taman cu ocazia aniversării Majestăţii Sale Regele Mihai I, aşa cum afirmă un fost amic, domnul Ion Cristoiu a găsit de cuviinţă să „le mai bage un mort în casă” partidelor istorice şi implicit Majestăţii sale, redeschizând, în mod perfect inoportun, dosarul „23 august”[1]. Articolul cu pricina reprezintă un bun prilej pentru a lămuri, pe cât se poate, o problemă care a fost şi este instrumentată în mod pervers de diferitele elemente naţional-securiste, legionaroide sau naţional-legionar-securiste.

Din articolul domnului Cristoiu rezultă că Regele, care a fost exilat, şi reprezentaţii partidelor istorice, care au murit în închisorile comuniste, şi-au meritat de fapt soarta deoarece au deschis porţile cetăţii inamicului de la Răsărit, solicitând, în vara lui 1944, nici mai mult nici mai puţin decât o ofensivă sovietică în România. Pentru a-şi susţine teza, domnul Cristoiu compară situaţia României din perioada respectivă cu situaţia Finlandei. Domnul Cristoiu lasă să se înţeleagă că Finlanda a scăpat de comunism datorită faptului că, spre deosebire de România, nu a avut parte de o elită politică trădătoare care să-l depună pe bravul şi înţeleptul Mareşal Mannerheim, aşa cum s-a procedat în ţara celor trei ciobănaşi mioritici – din motivaţii care nu aveau nimic de-a face cu interesul naţional – cu Mareşalul Antonescu. Dat fiind faptul că Mareşalul Antonescu este considerat drept un echivalent românesc al Mareşalului Mannerheim, iar cazurile celor două ţări sunt echivalate, concluzia care se desprinde din articol este că destinul postbelic al României s-a deosebit în mod tragic de cel al Finlandei datorită faptului că în România nu s-a aplicat soluţia Mannerheim ci, în schimb, s-a trădat cu scopul „salvării pielii”.

Nişte minime cunoştinţe istorice sunt suficiente pentru a demonstra că aceste teze istorice denotă fie un pur diletantism, fie rea credinţă şi intenţii pur manipulatorii. O simplă privire aruncată pe harta Europei este suficientă pentru a vedea că dacă dincolo de Finlanda nu se afla decât neutra Suedie, pe de altă parte, România se afla în drumul Armatei Roşii către Europa centrală şi către Balcani, regiuni ocupate de nazişti. Mai mult, Balcanii cel puţin reprezentau regiunea care de sute de ani făcea obiectul politicii expansioniste ruseşti iar în Grecia, Iugoslavia, Albania sau Bulgaria existau importante mişcări comuniste care se bizuiau pe ajutorul Uniunii Sovietice. Apoi, toată lumea ştie că panzerele germane îşi făceau plinul cu petrol românesc, nu cu petrol finlandez. Aşadar, sub raport strategic, încă de la începutul războiului, România a reprezentat un obiectiv mult prea important, la care nici Hitler şi nici Stalin nu puteau să renunţe. Nu acelaşi a fost cazul Finlandei.

În plus, dacă începând cu iarna lui 1941 şi până în 1944, concentrată la graniţa cu URSS, armata finlandeză se ocupase în mare cu plantarea minelor şi construirea fortificaţiilor, armata română fusese în schimb decimată (şi deprimată), departe de frontierele ţării, în cadrul oepraţiunilor militare de la Odessa, Stalingrad sau Cotul Donului. De-a lungul războiului, finlandezii au făcut proba unei diplomaţii extrem de abile şi inteligente. În ajunul bătăliei de la Tali-Ihantala, pe care o evocă domnul Ion Cristoiu în articolul său, preşedintele Finlandei Risto Ryti l-a minţit practic pe Hitler, promiţându-i că Finlanda nu va semna pace separată, obţinând astfel de la dictatorul german un ajutor militar care a contribuit în mod decisiv la stoparea ofensivei sovietice în respectiva bătălie, la o distanţă considerabilă de principala linie defensivă a finlandezilor. Ulterior, Ryti a demisionat iar Finlanda a încheiat pace separată cu Uniunea Sovietică. În România situaţia era diferită. Dacă pe de o parte divizii româneşti erau menţinute, din ordinul lui Hitler şi în ciuda protestelor lui Antonescu, în afara ţării, în august 1944 pe frontul românesc nu veneau întăriri germane. Ci dimpotrivă. De pe frontul românesc, spre iritarea lui Antonescu, erau retrase unităţi germane care se îndreptau către nord în încercarea disperată de a cârpi secţiunea centrală a frontului germano-sovietic, zonă în care, în urma operaţiunii Bragation, Wehrmacht-ul avea să sufere cel mai mare dezastru din al doilea război mondial, echivalentul a două Stalingraduri[2] (iar pe 6 iunie anglo-americanii debarcaseră în Normandia). Între timp, manevrele diplomatice ale lui Antonescu nu semănau deloc cu cele ale leadership-ului finlandez. Dacă în toamna lui 1940 Antonescu declarase că România merge „100% până la moarte alături de Axă”[3], cu două zile înaintea loviturii de stat de la 23 august, Mareşalul Antonescu, într-o discuţie cu generalul Hans Friessner, deşi reproşa Germaniei pierderile teritoriale din vara lui 1940, afirma în schimb că în ciuda tuturor acestor aspecte, „poporul român a mers din totală convingere şi ca cel mai corect şi loial aliat de partea Germaniei şi va merge mai departe”. Acesta, spunea Antonescu, „era singurul caz în istorie” când „un popor care a fost tratat astfel de un alt popor aliat nu se întoarce în contra acestuia ci merge cu el”[4]. Din nefericire, se pare că acest discurs patetic nu era un exerciţiu de parşivenie al celui care se pregăteşte să sară din barcă la momentul oportun şi, ca atare, încearcă pin discursuri sforăitoare să-şi adoarmă presupusul aliat. Sursele istorice indică faptul că, perfect conştient de situaţia catastrofală de pe front, Antonescu însuşi era gata să semneze armistiţiul cu Uniunea Sovietică la data de 23 august dar cu condiţia unei prealabile înştiinţări a germanilor[5]. Conştient de faptul că astfel România ar fi suferit situaţia Ungariei, ocupată în martie 1944 de Germania ca urmare a încercării lui Horthy de a se retrage din război, Regele Mihai a luat singura decizie care se putea lua: l-a demis pe Antonescu şi l-a pus sub arest[6].

Vedem aşadar că există o diferenţă ca de la cer la pământ între politica externă a Mareşalului Antonescu şi politica externă a conducătorilor Finlandei din timpul celui de-al doilea război mondial. În definitiv, conducătorii Finlandei – deşi Finlanda nu fusese ciopârţită şi de către Axă, aşa cum fusese România – nu au afirmat niciodată că Finlanda va merge alături de Germania până la moarte. La vremea respectivă Finlanda era privită cu alţi ochi de către Aliaţi şi în special de către democraţiile occidentale. Finlanda nu a semnat Pactul Tripartit, nu şi-a trimis trupele până în străfundurile Rusiei, a rămas o democraţie liberală, nu şi-a deportat cetăţenii iar la data semnării armistiţiului nici nu se afla oficial în război cu Statele Unite. Mai mult, Finlanda câştigase respectul opiniei publice internaţionale prin eroismul de care dăduse dovadă în iarna dintre anii 1939-1940. Devenită principalul aliat pe frontul de Răsărit al statului care se făcea vinovat de violarea graniţei ei din Apus, România, o Polonie ratată sub aspectul demnităţii naţionale, nu avea cum să fie respectată nici de către aliaţii şi nici de către adversarii ei. În acest sens, aşa cum am afirmat-o şi în altă ocazie şi în ciuda celor afirmate de domnul Răzvan Codrescu, „certificatul de eutanasiere oficială a României”[7] nu a fost semnat la 23 august 1944, ci la 28 iunie 1940, când România a cedat Basarabia fără luptă, iar acest act de eutanasiere a fost pecetluit, cu contribuţia a patru din patru legionari participanţi la Consiliul de Coroană din 30 August 1940, prin acceptarea Dictatului de la Viena[8].

Nu este foarte clar cât vor fi contribuit aspectele enumerate în paragraful anterior la mai buna soartă finală a Finlandei şi nu e cazul să fim naivi, dar, aşa cum rezultă chiar din unele declaraţii ale lui Stalin, se pare că la finele războiului, pe lângă faptul că era conştient că ocuparea Finlandei s-ar fi dovedit în cele din urmă foarte costisitoare, Stalin s-ar fi temut şi să le forţeze mâna anglo-americanilor printr-o invazie a Finlandei[9]. Cazul României, după cum am văzut, era cât se poate de diferit. Şi este clar că, dat fiind faptul că efectivele româneşti angajate pe frontul de Est au depăşit sub raport numeric efectivele tuturor celorlalţi aliaţi ai Reich-ului, dorinţa sovieticilor de a pedepsi România era incomparabil mai mare decât dorinţa lor de a pedepsi Finlanda. Şi are sens să credem că, în cazul în care România nu s-ar fi retras din război, pedeapsa ar fi fost mult mai cruntă decât a fost în cele din urmă.

În dimineaţa zilei de 23 august 1944, armata sovietică înainta în Moldova în timp ce trupele româneşti se retrăgeau în dezordine. În România, alături de Poarta Focşanilor, linia naturală de apărare era reprezentată de Carpaţi, însă, din nefericire pentru noi, de pe crestele Carpaţilor, soldaţii români nu ar mai fi apărat România ci Ungaria Dictatului de la Viena. Dar, ce-i drept, ar fi încetinit avansul trupelor sovietice către vest, sporind şansele nemţilor de a avea un viitor postbelic sută la sută capitalist, după ce aceştia din urmă se făcuseră practic răspunzători, începând cu Pactul Ribbentrop-Molotov, de instaurarea comunismului în România şi în Europa de Est. Aceasta ne aduce la ultima şi poate cea mai importantă diferenţă dintre România şi Finlanda. Ţinând cont de faptul că Finlandei nu-i fuseseră răpite teritorii decât de către URSS, un eventual refuz al Finlandei de a capitula ar fi reprezentat, într-adevăr, o sublimă probă de eroism a micii naţiuni care moare de gât cu imperiul invadator. Pe de altă parte, în condiţiile în care un refuz românesc de a capitula periclita în mod cât se poate de serios recuperarea unor teritorii pe care altminteri România le cedase fără luptă, ca rezultat al dictatului aliaţilor-cotropitori (alături de care mersese, cu preţul unor pierderi enorme, până în străfundurile Rusiei), în vara lui 1940, este cât se poate de evident că genul acesta de eroism întârziat reprezenta mai degrabă o formă de tembelism. Nici nu vreau să mă gândesc ce efect ar fi avut asupra conştiinţei româneşti de astăzi, încă marcată de modul în care România a răspuns dublei agresiuni din 1940, faptul ca Ardealul să fi fost pierdut definitiv din imbecilitate după ce fusese cedat iniţial din laşitate[10]. Şi (aşa cum am inidcat în precedenta notă de subsol) se ştie care este culoarea şi originea acestui soi de imbecilitate.

Să recapitulăm un pic datele privitoare la problema Transilvaniei în cel de-al doilea război mondial. Potrivit unor sure din anturajul Mareşalului Antonescu, în noiembrie 1942 (adică înainte de dezastrul de la Stalingrad) acesta a declarat că Germania a pierdut războiul şi că de acum, preocuparea românilor trebuia să fie aceea de a nu pierde şi ei propriul lor război[11]. Din acel moment, România, atât prin intermediul reprezetanţilor opoziţiei cât şi prin intermediul reprezentanţilor puterii, a început să poarte negocieri secrete cu Aliaţii. Acelaşi lucru îl făcea şi Ungaria. Treptat, competiţia dintre cele două ţări pentru a intra în graţiile Germaniei s-a transformat într-o competiţie pentru a intra în graţiile Aliaţilor. Miza, desigur, era reprezentată de Transilvania. În martie 1944, ca urmare a încercărilor lui Horthy de a retrage Ungaria din război, Germania a declanşat Operaţiunea Margarethe 1 (Germania pregătise şi o operaţiune Margarethe 2 pentru România, în cazul în care România ar fi încercat şi ea să se retragă din război) prin care Wehrmacht-ul a ocupat Ungaria. Aşa cum indică Holly Case în lucrarea sa Between States: The Transylvanian Question and the European Idea during World War II, în Noiembrie 1943, fostul ambasador al României la Berlin, Raoul Bossy, avertizase că o astfel de evoluţie a evenimentelor ar putea să fie catastrofală pentru România. În noile circumstanţe, Ungaria putea fi transformată într-o victimă a agresiunii germane, fapt care i-ar fi determinat pe aliaţi să decidă ca nordul Transilvaniei să se ducă şi el, în cele din urmă, după Cadrilater. Pe data de 12 mai 1944, Foreign Office avertizase că statele care vor continua să lupte alături de Axă, vor suferi „consecinţe dezastruoase”, proporţionale cu durata şi intensitatea angajamentului lor militar. De altfel, cu sprijinul insistent al Marii Britanii, încercându-se astfel „momirea” Ungariei, în Convenţia de Armistiţiu semnată de către România şi Uniunea Sovietică se prevedea în mod explicit că României i se va retroceda nordul Transilvaniei sau cea mai mare parte din acest teritoriu. Dacă diplomaţia românească devenise conştientă de această agravare a situaţiei României după evenimentele ce avuseseră loc în martie 1944 în Ungaria, Horthy şi autorităţile maghiare erau conştienţi de agravarea situaţiei Ungariei după 23 august[12]. În luna octombrie a aceluiaşi an, Horthy a făcut o ultimă încercare de a scoate Ungaria din război, fapt are a avut ca rezultat răpirea fiului său de către germani şi, ulterior, arestarea şi deportarea lui Horthy însuşi.

După 23 august, la Conferinţa de Pace de la Paris, Ungaria a solicitat iniţial să i se acorde 22.000 de kilometri pătraţi din teritoriul Transilvaniei, iar apoi doar 4.000 de kilometri pătraţi în zona de graniţă[13]. Ambele cereri au fost respinse ca rezultat al opoziţiei neclintite a delegaţiei sovietice. Pe de altă parte, în cadrul discuţiilor premergătoare Conferinţei, la 20 septembrie 1945, opunându-se sovieticilor, SUA, Marea Britanie şi Franţa solicitaseră ca Ungariei să i se acorde în jur de 7.800 de kilometri pătraţi din teritoriul Transilvaniei[14]. Aceasta s-a petrecut în condiţiile în care Ungaria luptase până la capăt alături de Axă iar România, suferind mari pierderi de vieţi omeneşti, participase alături de URSS la campania militară din vestul Europei (inclusiv la eliberarea/ocuparea Ungariei). În lucrarea sa, România în cel de-al doilea război mondial, Dinu C. Giurescu afirmă că nu se ştie care ar fi fost soarta Nordului Transilvaniei în cazul în care România nu ar fi (impropriu spus) „întors armele” la 23 august 1944[15]. Asta deoarece istoria nu se face cu dacă. Mitul Mareşalului ar fi căzut doar cu preţul pierderii Transilvaniei. Însă date fiind aspectele enumerate mai sus, este cât se poate de clar faptul că România ar fi riscat enorm într-un pariu din care nu mai putea să câştige nimic, şi de pe urma căruia ar fi trebuit cu siguranţă să sufere enorme pierderi de vieţi omeneşti după ce sute de mii de români muriseră deja, dincolo de Nistru, într-un război absurd. Concluzia lui Dinu C. Giurescu este că prin actul de la 23 august Majestatea Sa Regele Mihai a făcut singurul lucru care se putea face pentru a salva ceea ce se mai putea salva dintr-o situaţie dezastruoasă. Acelaşi autor indică faptul că după 1989, diverşi diletanţi s-au întrecut în acuzaţii deplasate la adresa Regelui, bazate pe diverse supoziţii lipsite de orice fundament[16]. Tot astfel, Dennis Deletant rezumă în mod concis modul în care s-a pus problema pentru România în anii celui de-al doilea război mondial: „În 1941, România a intrat în război împotriva Uniunii Sovietice pentru a-şi redobândi integritatea teritorială; în 1944 a întors armele împotriva Germaniei pentru a o păstra. În momentul în care Armata Roşie a intrat în România, alianţa ei cu Gemania şi-a pierdut raţiunea de a fi”[17]. Ca atare, lăsând la o parte cazurile oamenilor dezinformaţi, rezultă clar faptul că cei care îl etichetează drept trădător pe Rege pentru acţiunea sa de la 23 august sunt fie naţional-securişti, fie indivizi spălaţi pe creier de tezele ideologice ale legionarismului, fie indivizi captivi ai unor obsesii şi frustrări personale, fie indivizi care dintr-un motiv sau altul se simt mai apropiaţi de Germania decât de România.

În fine, sub influenţa domnului Ion Cristoiu, un fost amic are impresia că a descoperit America atunci când scoate în evidenţă faptul că Regele şi reprezentatii partidelor istorice au solicitat „o ofensivă sovietică în România”. În realitate, avem de-a face fie cu analfabetism istoric fie cu o încercare penibilă de manipulare. Chiar şi în lipsa cunoştinţelor istorice, o logică elementară ar fi suficientă pentru a înţelege că, în condiţiile în care România voia să iasă din război iar Germania nu voia (nu îşi putea permite) să o lase, succesul acestei manevre depindea de o ofensivă sovietică, pentru că altminteri de una singură, odată ce s-ar fi retras din război, România nu avea cum să reziste prea mult în faţa unei inevitabile ofensive germane. Citindu-l pe Ion Cristoiu, rămâi cu impresia că liberalii şi ţărăniştii i-au chemat pe siberienii de la graniţa cu Mongolia să vină să invadeze România. Nu rămâi cu impresia că, din nefericire, o ofensivă sovietică în România era inevitabilă, nepunându-se problema dacă această ofensivă va avea loc, ci când va avea loc. Mult timp ai noştri, care nu ştiau ce se discutase la conferinţa de la Teheran, speraseră într-o ofensivă anglo-americană în Balcani care să ne scape de nefericita inevitabilitate a alegerii între nazişti şi comunişti. Şi mult timp au încercat să obţină o pace care să excludă ocuparea României de către URSS[18]. În iulie 1944, când Regele şi reprezentanţii partidelor democratice le-au comunicat Aliaţilor planul loviturii de stat, era clar că această ofensivă anglo-americană în Balcani nu ar mai fi avut loc în veci, era clar că o ofensivă sovietică în România era iminentă şi, în fine, era clar că România nu mai avea timp să aştepte dacă mai voia să mai primească vreo garanţie de la Aliaţi. Dacă actul de la 23 august nu ar fi fost urmat de o ofensivă sovietică, România ar fi fost ocupată de către trupele germane şi ar fi fost transformată în teatru de război. Ca şi în cazul Ungariei, germanii i-ar fi adus la putere pe fasciştii băstinaşi iar elitele burgheze care aveau să experimenteze câţiva ani mai târziu „justiţia de clasă”, ar mai fi experimentat probabil, după scurta şi nefericita aventură a guvernării legionare din ’40-’41, încă o doză de „justiţie legionară”[19]. Mai mult, visul Căpitanului (reabilitat de Ion Cristoiu) s-ar fi împlinit: România ar fi fost „curăţată de jidani” iar astăzi, preşedintele Băsescu s-ar fi plimbat mai des decât o face pe la Muzeul Holocaustului, acuzându-l probabil pe Regele Mihai că a fost „slugă la nemţi”. La final, tot stat comunist am fi fost, însă cel mai probabil cu mai puţin teritoriu şi, cu siguranţă, cu mult mai mulţi „morţi în casă”.

 

Post Scriptum

În vara lui 2010, încheiam în paginile revistei ROST o polemică (altminteri enervantă) cu un tânăr istoric (altminteri simpatic) cu simpatii legionare. Obiectul acestei polemici era participarea României la cel de-al doilea război mondial. În mare, aceleaşi concluzii care rezultă din articolul de faţă le trăsesem şi la vremea respectivă. Mai exact, afirmam atunci ca şi acum că spre deosebire de politica legionară şi cea antonesciană, politica lui Iuliu Maniu şi a opoziţiei democratice din timpul celui de-al doilea război mondial fusese mai raţională (în sensul ataşamentului faţă de raţiunea de stat), mai onorabilă (dată fiind hotărârea lui Maniu şi a opoziţiei democratice de a nu ceda teritorii fără luptă în vara lui 1940) şi, nu în ultimul rând, mai creştină (dată fiind opoziţia lui Maniu şi a partidelor democratice faţă de vărul german al legionarismului, nazismul, şi faţă de măsurile antisemite luate de regimul Antonescu). În fine, făcând referire la acţiunea Regelui de la 23 august, afirmam, citându-l pe Dinu C. Giurescu, că Regele şi opoziţia democratică nu trădaseră interesul naţional ci, dimpotrivă, acţionaseră pragmatic în interesul naţiunii, salvând ceea ce se mai putea salva, după ce şansa eroismului/martiriului fusese ratată definitiv în vara lui 1940. După ce a primit articolul meu (ultimul din seria de articole), Claudiu Târziu mi-a scris un e-mail în care mă felicita pentru faptul că am scris un articol „clar şi convingător”, declarând de asemenea că „trebuie să fie de acord cu mine”. La vremea respectivă, am crezut că imperativul de a fi de acord cu mine se datora faptului că afirmaţiile mele erau corecte sau, mai exact, că şi el, ca şi mine, era convins de acest lucru. Căci altminteri, nu trebuia să fie de acord cu mine (şi îi spusesem lucrul acesta) la fel cum nici eu nu trebuie neapărat să fiu în dezacord cu el acum când nu mai suntem amici. Astăzi, văzând că, alături de Ion Cristoiu, devenit între timp doctor în legionarologie, fostul amic arunca cu fumigene în direcţia Regelui Mihai chiar atunci când Băsescu şi clica lui de intelectuali tocmiţi primeau o mare palmă simbolică de la fostul Suveran (fapt carenu avea cum să-i scape unui estet/poet de dreapta precum domnul Codrescu)[20] nu prea ştiu ce să mai cred. Să fi fost chiar paralel cu subiectul acum doi ani? Să nu-l fi citit pe domnul Gabriel Constantinescu până atunci? Pe de altă parte, dacă e să ţin cont de faptul că şi poziţia sa cu privire la Casa Regală era cu totul alta cu doar şase luni în urmă, sau că acum câţiva ani, în confruntarea cu Dorin Dobrincu, spunea despre unii sfinţi ai închisorilor că nici n-au fost vreodată legionari[21], iar în primăvară, în confruntarea cu Platon, Racu şi Fedorovici, afirma că aceiaşi sfinţi ai închisorilor au fost legionari până la moarte[22] (şi lista exemplelor poate continua), nu pot decât să constat că persoana în cauză îşi schimbă ideile un pic cam prea repede. Asta denotă fie imaturitate fie, mai grav, lipsă de sinceritate, care dă loc la fel de fel de speculaţii cu privire la ce anume o motivează. Iar un om care nu este sincer nu poate nici să ajungă la adevăr şi nici să depăşească cercul strâmt al prieteniilor contextuale.


[1] Ion Cristoiu, Când partidele cer “o ofensivă rusească” pe teritoriul României, http://www.adevarul.ro/ion_cristoiu/Cand_partidele_cer_o_-ofensiva_ruseasca-_pe_teritoriul_Romaniei_7_577812217.html preluat pe blogul lui Claudiu Târziu http://c-tarziu.blogspot.com/2011/10/razlete.html

[2]Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999, p. 406

[3] Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler : Ion Antonescu şi regimul său (1940-1944), p. 67

[4] Florin Constantiniu, Op. cit., pp. 406-407

[5] Dennis Deletant, Op. cit., p. 258; Florin Constantiniu, Op. cit.pp. 407-408

[6] Aşa cum notează Florin Constantiniu, în seara zilei de 22 august „Antonescu îi semalase lui Clodius situaţia disperată în care se afla România, după spargerea frontului din Moldova, şi ceruse <<să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea (Mareşalul Antonescu) în faţa istoriei şi să-mi dea dezlegarea de a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pe vecie ţara şi conducătorul ei>>. „Este de neînţeles”, notează Constantiniu, „cum Antonescu care cu o zi înainte îi spusese atât de răspicat lui Friessner că între România şi Germania nu există un tratat de alianţă, aştepta o <<dezlegare>> de la Berlin pentru a încheia armistiţiul. Spiritul cavaleresc, de onoare militară, ce inspira această atitudine a mareşalului, respectabil în gradul cel mai înalt, era cu totul deplasat într-o problemă politică – şi încă una de viaţă sau de moarte a unei naţiuni – unde egoismul naţional – realitate crudă, este drept – face legea” (Florin Constantiniu, Op. cit., p. 407)

[8] Horia Sima, care juca la două capete, atât cartea fidelităţii faţă de Germania cât şi cartea patriotismului anticarlist, somat de către Carol să se prezinte la Consiliul de Coroană şi să se pronunţe aspura Dictatului de la Viena, nu a onorat cu prezenţa, ascunzându-se pe undeva. Însă tot el, câteva zile mai târziu, îl înştiinţa pe un înalt oficial german că doar prin venirea la putere a Legiunii, prevederile Dictatului de la Viena ar fi putut fi implementate în linişte şi ordine (http://www.scritube.com/istorie/ATITUDINEA-MISCARII-LEGIONARE-14261113.php). În Sfârşitul unei domnii sângeroase, Horia Sima afirma că în urma Dictatului de la Viena ajunsese la o „concluzie liniştitoare”: noile garanţii acordate României de către Puterile Axei în urma acceptării Dictatului „constituiau un fel de baraj protector şi pentru desfãşurarea revoluţiei legionare”. Mai mult, Sima afirma că scopul acţiunilor legionare din Capitală de la începutul lui septembrie 1940 era acela „de a schimba direcţia de manifestare a opiniei publice. Poporul”, afirma Sima „trebuia smuls din ieftina demagogie a partidului naţional-ţãrãnesc”, partid antigerman, cu o deosebită sensibilitate faţă de problema Translvaniei şi ai cărui lideri se opuseseră acceptării Dictatului de la Viena. Mulţi români, inclusiv mulţi membrii ai armatei, se opuneau în primele zile ale lui septembrie implementării prevederilor arbitrajului de la Viena. Însă potrivit lui Sima, legionarii trebuiau să „canalizeze mânia poporului spre Rege, adevăratul vinovat de dezastrul ţării” (Horia Sima, Sfârşitul unei domnii sângeroase, http://www.miscarea.net/cap7.html). Cert este că, dacă pe de o parte legionarii nu jucaseră (alături de Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Dinu Brătianu, Mitropolitul Nicolae Bălan, Victor Iamandi, pe care l-au lichidat ulterior la Jilava, sau chiar A.C. Cuza) cartea eroismului atunci când puteau şi, în opinia mea, trebuiau să o joace, pe de altă parte, în vara lui 1944, „Guvernul de la Viena” juca cartea eroismului atunci când singura carte care se (mai) putea juca şi trebuia jucată era cea a pragmatismului. Iar de atunci încoace, descendenţii legionarilor îi acuză de trădare pe cei care la 23 august 1944 chiar au apărat interesul naţional. Cred că putem înţelege această atitudine legionară mai bine în lumina unui memoriu pe care Corneliu Zelea Codreanu i l-a adresat Regelui Carol al II-lea la finele anului 1936. E de menţionat că Mussolini, deja aliat cu Hitler la acea vreme, susţinuse la 1 noiembrie un foarte important discurs în care şi-a manifestat deschis sprijinul faţă de revizionismul maghiar. Revenind la scrisoarea lui Codreanu către Carol, Codreanu afirma următoarele: „Dacă noi, tineretul, vom fi puşi în situaţia tragică de a intra într-un război alături de puterile bolşevismului, împotriva celor cari apără civilizaţia creştină, declarăm pe faţă că vom trage toţi cu reolverele în acei ce ne-au adus acolo. Nu există Mică Înţelegere, nici Înţelegere Balcanică. Faţă în faţă stau numai două lumi. Sub presiunea lor, în clipa războiului, toate combinaţiile diplomatice se vor nărui ca nişte castele de carton. Aceste două lumi sunt: statele revoluţiilor naţionale (adică Italia Fascistă şi Germania Nazistă – nota mea) care luptă pentru apărarea Crucii şi a unei civilizaţii milenare şi bolşevismul cu anexele sale” (Citat în Armin Heinen, Legiunea „Arhanghelul Mihail” – Mişcare socială şi organizaţie politică: O contribuţie la problema fascismului internaţional, Humanitas, Bucureşti, 2006, p. 285). Din această cuvântare rezultă clar că, dacă pe de o parte Europa este împărţită maniheist între Katehonul fascist/nazist şi Antihristul comunist (democraţia liberală nefiind decât o anexă a acestuia din urmă), pe de altă parte, Corneliu Zelea Codreanu nu este un om al raţiunii de stat. Dacă pe de o parte crucea şi svastica sunt două expresii simbolice de nedespărţit ale uneia şi aceleiaşi arhitecturi teologico-politice transnaţionale, pe de altă parte, această ordine europeană are prioritate absolută asupra interesului naţional românesc care nu poate fi conceput ca separat de Europa „Creştină” a lui Hitler. Pentru Codreanu, nici nu intră în discuţie identitatea agresorului sau eventualitatea ca un război împotriva Axei să slujească apărării integrităţii statale a României. România trebuia să se integreze în Axă, cu trup şi suflet, fără să se târguiască în vreun fel, cam tot aşa cum trebuie să se intergreze astăzi în Statele Unite ale GEUrmaniei, promovate de ministrul Baconsky (un alt apărător al Europei „Creştine”). Aşa cum subliniază Armin Heinen, în reacţie la dicursul revizionist rostit de Mussolini, Octavian Goga a protestat oficial apărând „principiul statalităţii naţionale”. În schimb, subliniază acelaşi Heinen, Codreanu nu a pus „sub semnul întrebării prin nici un cuvânt legitimitatea tezelor lui Mussolini, valorificându-le mai curând ca expresie a luptei naturale dintre bolşevism şi revoluţia naţională pentru putere” (Armin Heinen, Op. cit., p. 285). Dacă pe de o parte nu există interes naţional românesc separat de Noua Ordine Europeană a lui Hitler, pe de altă parte, credinţa creştină, care defineşte în mod fundamental identitatea românească şi pe cea europeană, nu se situează dincolo de clivajul celor două ideologii satanocratice, ci este asimilată pe deplin uneia dintre cele două. Crucea nu se opune atât svasticii cât şi secerii şi ciocanului, ci este alături de svastică împotriva comunismului şi a anexei sale democraţia. Altfel spus, pornind de la viziunea lui Codreanu, persecutarea creştinilor ca fascişti de către comunişti era o atitudine perfect coerentă. Tot astfel cum persecutarea evreilor era văzută ca o atitudine perfect creştină. Aşadar, aceste aspecte explică de ce aceiaşi legionari care au acceptat cedarea Ardealului în 1940 erau dispuşi, în vara lui 1944, să continue lupta cu preţul pierderii definitive a Ardealului. Amintindu-şi de opoziţia lui Sima, din toamna lui 1940, faţă de formula stat naţional-legionar, căreia îi prefera formula mai concisă de stat legionar, Antonescu avea să afirme la ceva timp după rebeliune următoarele lucruri cu privire la Comandantul Legiunii: „Nu mi-am dat seama atunci că omul acesta era de structură internaţională” (Florin Constantiniu, Op. cit., p. 359).

[9]Pentru cazul Finlandei vezi John H. Wuorinen, Finland and World War II 1939-1944, Greenwood Press, Westport, Connecticut, 1983; de asemenea Peter Provis, Finnish achievement in the Continuation War and after (http://diemperdidi.info/nordicnotes/vol03/articles/provis.html); Max Jakobson, Defensive victory led the way to peace (http://finland.fi/public/default.aspx?contentid=160093)

[10] În ceea ce priveşte cedările teritoriale din vara anului 1940, care, după cum am spus, au constituit adevăratul act de eutanasiere a României, dacă Nicolae Iorga rostise profeţia amară conform căreia refuzul României de a apăra cu armele Basarabia va atrage după sine un adevărat blestem, merită reprodusă şi observaţia scriitorului Ion Negoiţescu, martor al retragerii trupelor româneşti din nordul Ardealului la sfârşitul verii aceluiaşi an. Potrivit lui Negoiţescu, „România mare se dusese de râpă”, dar dacă „astfel de treburi s-ar fi petrecut în urma unui război pierdut, situaţia n-ar fi fost atât de groaznică. Umilinţa suferită avea să aibă consecinţe fatale pentru sufletul naţiei. A nu fi luptat nici în Răsărit, nici în Apus, la momentul în care ceea ce este eroic şi tragic trebuie neapărat să-şi spună cuvântul, aveam s-o plătim scump vreme de generaţii” (Citat în Florin Constantiniu, Op. cit., pp. 353-354).

[11] Florin Constantiniu, Op. cit., p. 389

[12] Holly Case, Between StatesThe Transylvanian Question and the European Idea during World War II, Stanford University Press, 2009, pp. 89-91; Florin Constantiniu, Op. cit. pp. 415-418

[13] Florin Constantiniu, Op. cit., pp. 433-434

[14] Holly Case, Op. cit., p. 203; în ceea ce priveşte precaritatea chestiunii transilvane în contextul Conferinţei de pace de la Paris şi importanţa sprijinului sovietic pentru menţinerea integrităţii teritoriale a României vezi de asemenea şi Stephen D. Kertesz, Between Russia and the WestHungary and the illusions of peacemaking 1945-1947, University of Notre Dame Press,pp. xviii, 130-131, 208-209

[15]Dinu C. Giurescu, Romania in the second world war, Columbia University Press, New York, 2000, p. 427; De menţionat şi faptul că, aşa cum subliniază Florin Consantiniu în O istorie sincerăa poporului român, afirmaţia conform căreia românii au întors armele împotriva aliaţilor lor la 23 august este eronată. În urma proclamaţiei Regelui către ţară, autorităţile române le-au solicitat germanilor să se retragă în ordine de pe teritoriul României, subliniind faptul că armata română se va abţine de la orice acţiuni ostile în cazul în care trupele germane vor proceda astfel. Nemţii au răspuns ofertei româneşti prin atacarea unităţilor române şi bombardarea Capitalei, declanşând astfel războiul dintre cele două state. Aşadar, nu noi am întors armele împotriva lor ci ei au întors armele împotriva noastră.

[16] Dinu C. Giurescu, Op. cit., pp. 335, 346

[17] Dennis Deletant, Op. cit., p. 294

[18] Dennis Deletant, Op. cit., p. 249

[19] Un exemplu tragic al modului în care semnatarii Pactului Ribbentrop-Molotov şi complicii lor de aici şi de aiurea au lichidat cot la cot România veche (pe care un Mihail Neamţu, ca şi comuniştii anilor ’50, o echivalează cu România legionară) este destinul soţilor Madgearu. Virgil Madgearu a fost asasinat de către o echipă de legionari iar soţia lui a fost deportată în Bărăgan de către comunişti (http://www.jurnalul.ro/special/virgil-madgearu-cazut-sub-armele-legionarilor-71799.htm).

[20] Înr-un text remarcabil sub aspect stilistic (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/10/romania-intre-doua-paradigme.html), domnul Codrescu, care nu cu mult timp în urmă îl făcuse pe Regele Mihai „degenerat” (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/02/radu-preda-comunismul-dupa-doua-decenii.html), se declară de data asta deopotrivă impresionat de „sângele albastru” al Majestăţii Sale şi dezgustat de indignul boicot al discursului aniversar rostit de Rege, boicot orchestrat de bădăranul şef al Republicii şi de „premierul său ombilical”. La această atitudine indignă, subliniază domnul Codrescu, a fost „constrânsă” să subscrie şi elita creştin-democrată afiliată PDL, în frunte cu eternul prieten Teodor Baconsky, care, ne informează domnul Codrescu, confirmând cele pe care le-am afirmat în articolul precedent (Dreapta cocoţată şi cocoşată), poartă „crucea” compromisurilor cu cele mai bune intenţii. Aşadar, cocoaşa elitei nu se datorează repetatelor ploconeli indigne aducătoare de sinecuri (altminteri, domnul Codrescu încearcă să ne convingă de faptul că nu elita de dreapta s-a cocoţat în cârca PDL ci viceversa), ci jertfei asumate în spirit hristic pentru binele nostru al tuturor. Elita se jertfeşte minţindu-ne pentru binele nostru. Mai mult, aşa cum sublinia un comentator al blogului meu, domnul Codrescu pledează pentru principiile aristocratice ale dreptei, dar se aşteaptă ca Regele să fie un tovarăş de pahar cu care te înjuri când eşti treaz şi te pupi când eşti beat (sau viceversa). Altminteri, nu ştiu cum îşi poate imagina domnul Codrescu că, după ce a spus măgăriile pe care le-a spus, Băsescu ar mai fi putut să dea ochii cu fostul Suveran care l-ar fi strivit cu simpla prezenţă, şi nu înţeleg cum domnul Codrescu poate să scrie astfel de texte după ce el însuşi a spus ce a spus despre Rege. Prins în clivajul dintre evidenţa estetică ce emană din persoana fostului Suveran şi amintirea presupuselor compromisuri etice ale Regelui, domnul Codrescu, aşa cum singur mărturiseşte, se zvârcoleşte ca „o râmă” pe „jăratec” (pe jăratecul aporiilor legionare, aş adăuga eu). Însă dacă raportarea domniei sale la Casa Regală oscilează precum acul unei busole turmentate, astfel încât cititorul nu mai ştie ce să înţeleagă, raportarea sa la Teodor Baconsky (şi la elita intelectuală în general) ramâne constantă, în ciuda repetatelor compromisuri ale acestuia din urmă (susţinerea transformării Bisericii Ortodoxe într-o ramură a Bisericii Europene, susţinerea transformării României într-o gubernie a SUE, boictoarea Majestăţii Sale, ş.a.m.d.) şi în ciuda caracterului tot mai inestetic al actualei drepte româneşti. De altfel, domnului Codrescu – care altminteri numeşte adevărul minciună şi viceversa cu foarte mare uşurinţă – nu prea-i vine deloc la mână să numească frumosul urât şi viceversa. Şi la rigoare, cam asta rămâne din dreapta, eminamente poetică, a domnului Codrescu: superioritatea incontestabilă (dar vai, cât de insuficientă) de ordin estetic asupra stângii. Dând dovadă de o intuiţie deosebită, domnul Codrescu a remarcat faptul că, prin atitudinea de care au dat dovadă cu ocazia aniversăii Regelui Mihai, intelectualii de (la) dreapta (lui Băsescu) au tras apa şi după această ultimă rămăşiţă a dreptei. Fapt care îl face pe domnul Codrescu să se zvârcolească precum râma, însă consolându-se (încă) la gândul că şi prietenii domniei sale de la putere (actuala elită care se târâie în trena Împăratului Traian) suferă de similare zvârcoliri intime ale conştiinţei (sau cel puţin asta ar trebui să creadă cititorii blogului domniei sale).

[21]Claudiu Târziu, A doua răstignire (http://www.rostonline.org/rost/sep2008/editorial.shtml)

[22]Claudiu Târziu, Ortodoxie şi legionarism. De la stînga la dreapta (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/03/ortodoxie-si-legionarism-de-la-stinga.html)

About Alexandru Racu

Născut în Bucureşti pe 4 Martie 1982. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice din cadrul Universităţii Bucureşti, Master în Studii Sud-Est Europene la Univeristatea din Atena şi doctor în filozofie politică al Universităţii din Ottawa.
This entry was posted in Uncategorized. Bookmark the permalink.

24 Responses to 23 august atunci şi acum – dosarul unei recurente calomnii la adresa Regelui Mihai

  1. Ghorghe Tudoran says:

    Aveti dreptate domnule Racu. Daca nu ne scotea Mihai din razboiul ala imbecil cred ca pateam cam ca in clipul asta (cu dedicatie de la extremistii maghiari) http://www.youtube.com/watch?v=UFu_AYGuFfQ&feature=related

  2. the o'jays says:

    Bun, l-am semnalat pe facebook. Revin mai pe larg.

  3. Donkeypapuas says:

    Nişte corecţii:
    1. Dacă Finlanda a ANEXAT Carelia Orientală, România doar a ADMINISTRAT Transnistria.
    2. Mareşalul Mannerheim NU este echivalentul mareşalului Antonescu (cum afirmă gogomăniile lui Cristoiu) ci mai degrabă al… regelui Mihai. Preşedintele Ryti făcuse promisiunile acelea în acelaşi timp cu… Antonescu. Şi tot în acelaşi timp ambele armate pregăteau planuri tactice şi tainice de luptă pentru situaţia întoarcerii armelor.
    3. În spatele Finlandei se găsea (şi se găseşte) nu numai Suedia ci toată Peninsula Scandinavia. Armata finlandeză a luptat până în mai împotriva Germaniei în Laponia.
    4. Şi Finlanda a trebuit să accepte primirea în guvern a comuniştilor. O lungă perioadă de timp cam tot ce se mişca în politica internă trebuia să aibe un accept moscovit.
    Oare asta îi transformă în “trădători”. Poate doar după mintea strâmbă a celor care judecă istoria cu măsuri diferite. Gen: Carol al II-lea a fost ticălos pentru că avea amantă, avea camarilă şi a distrus partidele politice. Băsescu are amante, are camarilă care vinde ţara, distruge sistemul democratic în totalitate dar este “GENIU” pentru că-i d-al nostru din popor.

  4. Vestitor says:

    Daca in mare parte ce se spune in acest articol si mai tot ce spune Mircea Platon in noul articol sint adevarate si chiar de un real folos premergator oricarei discutii despre democratia romaneasca si despre momentul 23 august, nu este mai putin adevarat ca intentionat se obscurizeaza elemente importante. Din pacate, cu aceeasi dreptate putem afirma ca tot ceea ce implica lipsa de credibilitate la Tarziu sau Codrescu, are acelasi impact si despre acest articol cel putin, intrucit Mircea Platon ataca piezis sau nici nu discuta elementele controvesate.
    Cum sa ai credibilitate cind fie prin trecere sub tacere, fie printr-o foarte silita “tragere de par” se forteaza concluzii curat inoportune?
    Cu siguranta este deja larg cunoscut care era pozitia legionara fata de orice posibile initiative ale “revolutiilor nationale” ostile intereselor romanesti si aceasta atitudine a avut o reala continuitate si in atitudinea politica a oamenilor de “mina a doua”, ca Horia Sima. Se pot spune multe despre sperantele, gresilile si “pariurile” politicii legionare in acest sens si chiar momentul rebeliunii, aici absent complet, nu doar estompat, e foarte lamuritor.
    Consecventa ar trebui insotita cu TOT adevarul si nu cu fortarea unei concluzii oportune. Oportune insa cui? Din pacate singura concluzie care se desprinde este ca efortul pentru credibilitate este inca slabut si poate chiar esuat, printre cei care discuta subiectul.
    Si cu toata taria pot afirma ca in ce-l priveste pe Regele Mihai, acesta este consecvent in credibilitate si atitudine, fara sa fie nevoie de nici un sprijin sau doctor in materie, din culise.
    Istoria se face cu oameni care fie intrupeaza adevarul, fie rateaza sau chiar saboteaza si ataca adevarul, acestia din urma dupa o perioada in care sint prezentati ca modele negative, dispar cu totul din memoria colectiva sau din preocuparile istorice sau ajung prada folclorului bascalios.
    Aceeasi este miza si pentru noi, in ce priveste adevarul trait si sint de parere, ca articolul lui Mircea Platon este o reusita in acest sens. Pentru nu ai cum sa nu admiri personalitatea politica a lui Bratianu din cele mentionate acolo, nu ai cum sa nu duci un dialog interior despre patriotismul autentic si nu ai cum sa nu regreti si sa incerci sa deslusesti greselile si cele ce puteau sa fie si nu au fost.
    Cel de fata ma lasa cu un gust neplacut de lipsa de credibilitate si manipulare deformanta a informatiei, caruia nu-i vad nici o justificare, in afara de una personala, nu numai cu ideologiile, ci si cu persoane. Cu atit mai regretabil ca acest lucru se strecoara printre multe afirmatii si material informativ coerente si de bun simt. Altfel spus se simte un iz ideologic, fie el si personal.
    In ce-l priveste pe regele Mihai putem face o analogie, cred ca nu fortata, intre norocul si destinul sau politic si cel al reginei Marie-Antoinette. In alt moment politici, virsta sau epoca, ar fi avut ocazia si inspiratia sa faca mult bine, insa au jucat rolul dramatic de tapi ispasitori, pt. tot felul de oportunisti.
    Cred ca daca tot se discuta problema, e mult mai interesanta pt. un istoric, polemica intre rege si legionari, inainte dau dupa 23 august, din care iarasi se pot lamuri mai multe, decit din analiza pozitiei legionare din 1940, in privinta dictatului de la Viena sau cea a sustinerii “neconditionate” a alinatei cu Axa.

    • Gerry says:

      Sa ma ierte Dumnezeu, dar nu inteleg nimic din ce spune Vestitor. Iar pare ca are o problema cu “nereprezentativitatea” lui Horia Sima pentru ML. Daca Horia Sima nu era reprezentativ pentru ML, de ce nici macar un singur fruntas legionar nu a semnat apelul impotriva Dictatului de la Viena de care vorbeste Bratianu? Si de ce legionarii din Consiliul de Coroana au mers pe mana Axei cand cu Dictatul?
      Esenta – buna, cica – legionara iar nu face atingere cu istoria asa cum a trait-o si o traieste poporul roman. Problema apologetilor ML e ca nu definesc ML nici prin ce a facut, nici prin ce a vrut sa faca. O definesc doar prin ANUMITE parti, secvente, videoclipuri, din lucrurile pe care le-a facut sau pe care ar fi vrut sa le faca. Nu merge.

      • pepe says:

        Da! Curat postmodern! Si Adolf, la capatul unei pseudoreactiiuni determinate (probabil) de articolul de fata, dupa ce repeta ca un disc stricat aceleasi aberatii istoriografice, trage concluzia ca adevarata dreapta e “in vazduh” si e metapolitica (http://razvan-codrescu.blogspot.com/2011/11/de-veghe-la-cumpana-vremilor.html). Ceea ce spune si Alex Racu. Doar ca in cazul lui Adolf, metapolitica presupune alianta dintre cruce si svastica, determinata de “indubitabilele” lor asemanari. Deci crucea se coboara din vazduh doar pentru a se intrupa in al treilea Reich! Sau pentru a se intrupa in compromisurile care ii incovoiaza spinarea/spirala (vertebrala) prietenului Baconsky. “Si-avem doar gloante pentru tradatori”! Curat metapolitic coane Adolfica!

  5. pepe says:

    Tot asa, confruntat cu duhoarea ce emana din hoitul reactiunii fcdiste (ca tot veni vorba de casa mortilor), conul Adolfica concluzioneaza la finalul articolului despre Rege si basescu ca nu orice supravietuire e mai buna decat orice moarte. Adica acelasi lucru pe care il tot repeta Alexandru Racu de mult timp. Doar ca, pentru conul Adolfica e mai bine sa supravietuiesti alaturi de svastica decat sa mori aparand Ardealul. Mai mult, e mai bine sa mori alaturi de svastica decat sa mori recuperand Ardealul!

  6. citizen kane says:

    La urma urmei, Adolf, care ii tot scoate pe batrani la inaintare, nu face galagie nici cu privire la cedarea Basarabiei, nici cu privire la cedarea Ardealului, nici cu privire la cedarea Cadrilaterului. Si nu face galagie nici cu privire la faptul ca Antonescu, care, spre deosebire de Mihai, nu primise nicio garantie de retrocedare a Transilvaniei, i-a trimis pe romani sa moara pe capete unde a intarcat dracu’ iapa. Ca probabil ca si aia, ca si ardelenii care au tras in vila lui Antonescu de la Predeal cand plecau pe frontul de Est, l-au injurat pe Antonescu. In schimb, ataca pe rege cot la cot cu national-securistii pentru recuperarea Ardealului. Toate celelalte cazuri de incovoiere a spinarii nu-l deranjeaza. Pentru ca in toate celelalte cazuri s-a facut ascultare de germani. Iar legionarii sunt extrem de scarbosi. Ca o tot tin cu onoarea in sus si onoarea in jos. Dar cand a venit vorba de cedarile teritoriale i-au atacat pe Maniu, Bratianu & co. nu pentru ca nu au trecut proba onoarei. Pentru ca, spre deosebire de legionarii care voiau sa satisfaca puterile Axei, taranistii si liberalii care nu se dadusera nici cu Carol nici cu Legiunea voiau sa lupte. Intre timp, Sima reorienta furia populara din exterior catre interior. Catre “lumea veche”. Asa ca, onorabilii lu’ peste care au plecat steagul i-au atacat pe liberali si taranisti nu pentru ca nu au fost onorabili, ci pentru ca nu s-au dat (la timp) cu cine trebuie. Adica pretinsii onorabili i-au atacat pe adevaratii onorabili pentru ca nu au fost oportunisti. Dezgustator. Alaturi de rasismul duhovnicesc, devenit intre timp ordoliberalism duhovnicesc, actuala dreapta a mostenit pe filiera Puncte Cardinale si onoarea cocosata. Cele mai abjecte expresii ale Fanarului, Fanar de care (chipurile) voiau legionarii sa ne elibereze prin castrarea grecilor, ne-au venit pe filiera legionara. Imi vine sa vomit.

  7. Gerry says:

    Pai, ca sa intelegem ce vrea sa spuna Codrescu despre metapolitica, trebuie sa intelegem ce a vrut sa spuna Barbaneagra prin “metapolitica”. Barbaneagra era guenonist:

    “Mi-a dat un volumaş care se numea La crise du monde moderne de René Guénon. Nici nu auzisem de autor. Pornind de la cartea aceea, am citit cu nesaţ tot René Guénon. Mai mult decît atît, m-am simţit îndemnat să-l recitesc pe Mircea Eliade şi recitindu-l, să-i înţeleg adevăratul profil şi adevărata dimensiune. Pe Eliade îl citisem aproape în întregime, iar la Paris îl cunoscusem îndeaproape, dar eu, în contextul de care am vorbit mai sus, îl admiram în primul rînd pentru creaţia lui literară. Ajutat de viziunea lui Guénon mi-am dat seama că Eliade este una dintre cele mai mari personalităţi ale gândirii tradiţionale contemporane şi că viziunea lui este cu precădere teocentrică, şi într-o mult mai mică măsură cultural-antropocentrică.”
    Vezi aici amanunte si gasca FCD la inmormantare: http://www.evz.ro/detalii/stiri/paul-barbaneagra-reactionari-din-toate-tarile-uniti-va-871651.html

    Nu ca Barbaneagra nu era simpatic, nu ca nu a facut filme bune etc.Nu e vorba de spirit inchizitorial aici. Dar metapoliticul lui Guenon nu e totuna cu metapolitica crestina. Din pacate, gasca FCD/Rost nu inteleg asta.

  8. Draga Vestitorule,

    Si mie mi se pare ca esti cat se poate de vag. Eu nu mi-am propus sa fac dracul/legionarul mai negru/verde decat este. E adevarat ca au existat si cativa legionari care voiau sa lupte impotriva Ungariei in vara lui 1940. Insa (desigur, fara a sari in sus de bucurie) marea majoritate a legionarilor a acceptat abandonarea Ardealului in 1940, acordand prioritate revolutiei legionare si aliantei cu Axa. In acelasi timp, marea majoritate a legionarilor il injura pe Rege pentru ca a rupt alianta cu Axa in 1944 (cand era cat se poate de clar ca aveam de ales intre ocupatie sovietica cu mai mult teritoriu si ocupatie sovietica cu mai putin teritoriu) cu scopul recuperarii Ardealului (acest ultim fapt trecandu-l sub tacere si vehiculand in schimb tot felul de acuzatii aberante). Deci treaba pute, precum hoitul reactiunii fcdiste de care vorbea Pepe. Si, pute cu atat mai mult, atunci cand astfel de argumente sunt instrumentate de personaje precum Codrescu, care altminteri iarta elita de saptezeci de ori cate sapte, desi actuala elita nu a abdicat cu pistolul la tampla ci cu bursa lui Soros/finantarea europeana in cont.

    Cat despre credibilitatea lui Claudiu Tarziu, acesta din urma afirma ca legionarii care au votat cedarea Ardealului in 1940 nu erau relevanti. Acei legionari, zicea Tarziu, au actionat in nume propriu. Mai mult, au fost victimele (sarmanii!) unei manevre a lui Carol al II-lea. Asadar, fruntasii legionari (ca de altfel toti legionarii care fac cate o bocoana, crima, tradare, etc.) actioneaza in nume propriu si nu in numele Legiunii cand accepta Dictatul de la Viena. In schimb, atunci cand ii da fiola de streptomicina lui Richard Wurmbrand, Valeriu Gafencu (care ba a fost legionar pana la moarte, ba n-a fost niciodata legionar, si care in 1940 era un pusti) nu mai actioneaza in nume propriu (sau, mai bine zis, strict in numele lui Hristos). Actioneaza in numele Legiunii. De data asta urma scapa turma. Mai mult, daca arati de ce ideologii legionari au deviat (si inca cat!) de la dreapta credinta, atunci hulesti pe sfintii inchisorilor si le batjocoresti suferinta. Dar altii pot sa arunce cu noroi, nu in PNT PNL, ci direct in Maniu, Bratianu, Mihalache, etc., etichetandu-i (cot la cot cu comunistii) drept tradatori de neam si tara. Acolo avem voie. Acestia din urma nu mai sunt sfinti. Pentru ca nu si-au pus svastica alaturi de cruce pe pirostrii si nu au murit in camasa verde.

    • Gerry says:

      Asta e taman una din diferentele dintre “metapolitica” guenonista si metapolitica crestina. Metapolitica “initiatilor”, a “adevarului esoteric” e machiavelism de fapt.

    • Vestitor says:

      Sa spunem mai concret atunci daca ceea ce au fost doar referinte, fara detaliere, par prea vagi.
      Intii asa zisa nevoie de satisfacere a Axei, s-a concretizat prin indepartarea legionarilor de la putere, chiar de catre Axa, din simplu motiv ca nu erau suficient de oportunisti, ca sa satisfaca asteptarile Germaniei. Nu intru in amanunte, intrucit nu e simpozion istoric aici si oricum deja este un fapt cunoscut.
      Legionarii au vrut sa joace nu un joc dublu ci unul oportunist, sperind in recuperarea Ardealului si a Basarabiei, fortind alianta cu puterile axei, insa nu aveau atunci nici experienta, nici viziunea si nici sprijinul partidelor politice in aceasta privinta.
      Se prea poate insa ca pozitia lui bratianu sa fi fost insa mai potrivita atunci, din motivul tragic, ca era deja prea tirziu.
      Si daca tot vorbim de calitatile lui Bratianu, consider ca este decent, ca in contextul demnitatii si atitudinii eroice a marelui om politic, sa vorbim de cele asemenea ale legionarilor. In cotnextul greselilor legionare, de la cele dogmatice, la cele politice, sa vorbim si de ratarile si incurcaturile politice ale liberalilor. Nu comparam gaini albe cu fazani negri, ca nu mai intelege nimeni nimic sau se iveste banuiala de rescriere a istoriei sau manipulare.
      Si toata aberatia asta a “oportunismului” legionaroid si a rasismului duhovnicesc, repetata ad nauseam, seamana izbitor de mult in registru cu glorificarea caracterului popular, proletar si antiburghez al revolutiilor lui Gheorghe Doja sau Horea si Closca.
      Daca unul sau altul, oportunisti de meserie si oameni de …cuvinte, NU de cuvint, se investminteaza in pene “legionare” asta nu face legionarismul oportunist si nici pe ei legionaroizi.
      Iar daca cineva afirma despre Gafencu ca a fost legionar pina la moarte, avem 2 aspecte ale problemei. Intii ca poate face deservicii atit momentului legionar, cit si o necuviinta fata de insusi Valeriu Gafencu. Iar apoi se prea poate ca Gafencu sa fi murit in adincul cugetului sau ca legionar, daca prin legionar, intelegea un om care alege sa mearga pina la moarte incercind sa descopere pe Hristos si sa isi ajute neamul, lepadind fireste pe parcurs toate cele necurate sau ratacite ale “hainei” legionare. Dar asta deja e discutie semantica ce nu-si are rostul.

      Si da, cind cei care actionau individual prin gesturi extreme o faceau in numele Legiunii, ca exponenti ai ei, Legiunea fiind cea care hotarise sa pedepseasca tradarea nu numai prin exemplu de onoare, ci si prin suprimare fizica. Nu vad de ce nu s-ar recunoaste asta. Un gest disperat, gresit crestineste si periculos politic, care nu a adus nici mai putina tradare, nici capital politic pe termen lung. Iar cei care au gasit pe Hristos, l-au gasit personal, cum e firesc in ce priveste legatura cu Dumnezeu si este chiar irelevant daca pasii pe calea legiunii l-a adus acolo sau nu. Important e ce a spus, facut, atit ca legionar, cit si ca crestin. Acelasi lucru e valabil si pentru Codrescu si pentru Bratianu si bineinteles si pentru Alexandru Racu sau Mircea Platon.
      Si iarasi da pute a hoit in multe privinte in ultimul timp si in taberele fcdiste si in cele psdiste si pdliste si printre intelectuali si nu numai.
      Si nu in ultimul rind discursul dogmatic si filosofic despre legitima aparare, poate face lumina si aduce foloase in ce priveste persoanele, dar mult mai putin legiunii. Si pe noi nu legiunea ar trebui sa ne preocupe, revenirea sau imacularea ei, ci treburile tarii, indepartarea hoiturilor imputite(pe caile legale si ale onoarei ;) )si cele duhovnicesti. Daca e sa discutam atunci trebuie sa o facem sistematic, punctual, fara patima si aducind informatii. Cel putin cei care au pretentia de a convinge si sustine un punct de vedere care desfiinteaza sau condamna ceva. Eu nu imi propun asa ceva, ci doar sa atrag atentia, cind se sare calul sau se deturneaza semnificatiile.
      Intrebarea acum nu e ce facem cu decemvirii si ce s-a ales de sufletele lor, ci cum raspunde si ce e de facut cu oportunismele, cu slugarnicia fata de germania, cu trecerea la euro, cu gogosile konrad-adenauriste si tepele fcdiste. Cine ii denunta, ce trebuie sa le opunem, ca sa aiba si efect si impact asupra constiintei publice?

    • Codrul says:

      Spuneti-mi care erau functiile “legionarilor” in ML ce au votat in consiliul de coroana. Fratele lui Codreanu nici macar nu era legionar…Ce sa mai vorbim de tatal lui Mota, un om batran?! Cat despre dorinta Legiunii de a se supune orbeste Germaniei, iata realitatea:
      “Legionarii pregătesc înaceastă zi o rezistenţă armată împotriva aplicării Dictatului de la Viena şi se formează în acest scop liste cu ordinea de bătaie, pe formatiuni de batalioane constituite din ardeleni. Ca aspect interesant, trebuie subliniat că subunitătile de legionari pregătiţi să lupte contra ocupantului maghiar se vor forma şi vorintra în luptă abia după 23 august 1944, intervenind în Transilvania, executînd horthyştişti asasini de români. Numeroşi legionari vor lua atunci jurămînt demoarte si îi vom regăsi după război în organizaţia Sumanele Negre şi printre luptătorii din munţi. Deocamdată, la l septembrie, legionarii răspîndesc „circa2 000 de manifeste, care îndemnau populatia la revoltă, cerîndu-i totodată monarhului să abdice” “Alex-Mihai-Stoenescu-Istoria-Loviturilor-de-Stat-in-Romania-vol-3, pagina 223.

      Am vazut ca l-ati citat si pe Heinen. Ia sa vedem ce zice domnia sa:
      “In vara anului 1940, „cel de al treilea Reich” se afla în culmea puterii; fără concurenţi serioşi, el stăpânea uscatul de la Atlantic la Prut. Pentru un politician român nu putea exista, în această situaţie, libertate de mişcare în politica externă.

      Antonescu credea că numai printr-o loialitate lipsită deambiguităţi faţă de Axă se poate asigura existenţa teritorială a României şise poate dobândi un drept într-o eventuală rectificare teritorială. El s-a arătat mereu conciliant faţă de interesele economice şi militare ale Germaniei,fără a înceta însă să critice Dictatul de la Viena. ‘Legionarii nu împărtăşeau atitudinea pragmatică a lui Antonescu. Ei aveau conştiinţa unei strânse afinităţi ideologice cu naţional-socialismul. Tocmaiacest fapt a condus însă la un grav conflict de interese.Minoritatea germană din România deţinea în baza unui acord special unstatut privilegiat care o distingea de celelalte minorităţi etnice.

      în legătură cu transmutarea populaţiei germane din Basarabia s-a ajuns la un dezacord, în România, pentru a coordona mutarea în noile localităţi de domicilius-a instalat un puternic stat-major al Serviciului pentru persoanele de origine germană din afara hotarelor Germaniei (Volksdeutsche Mittelstelle).

      A fost inevitabil ca nu numai germanii din Basarabia să se adreseze noului oficiu al Reichului, astfel încât poziţia specială a minorităţii germane adevenit şi mai evidentă. Pentru legionari s-a atins un punct critic, care i-adeterminat să manifeste rezerve serioase. Ei nu erau dispuşi să recunoască minorităţilor drepturi egale şi cu atât mai puţin un stat în stat.[..]

      Cel mai des s-a ajuns la tensiuni în problemele de politică economică.Diplomaţii germani n-au încetat să stigmatizeze incompetenţa legionarilorşi să înlăture fantasmele lor privind o totală transformare a economiei. Dacăa existat de partea germană o constantă în ceea ce priveşte raporturile cuRomânia, atunci aceasta se referea la interesul economic pentru ţara dinsud-estul Europei, bogată în materii prime. Garda însă nu era dispusă săasiste la subordonarea totală a economiei româneşti fără a întreprinde ceva.în mod deschis ea s-a opus unei penetrări a economiei naţionale de cătrec apitalul german , deşi „românizarea” întreprinderilor evreieşti ameninţa înmulte cazuri să fie în favoarea germanilor şi nu a propriilor oameni.” – opera o stiti, cautati la pagina 414, 415. Tot un securist spalat pe creier…

      Este regretabil ca incercati sa gasiti justificari unui act reprobabil, tradarea. Mai mult, dati chiar dumneavoastra dovada ca acest act a fost o greseala pripita, spunand, “omânia se afla în drumul Armatei Roşii către Europa centrală şi către Balcani, regiuni ocupate de nazişti. Mai mult, Balcanii cel puţin reprezentau regiunea care de sute de ani făcea obiectul politicii expansioniste ruseşti iar în Grecia, Iugoslavia, Albania sau Bulgaria existau importante mişcări comuniste care se bizuiau pe ajutorul Uniunii Sovietice. Apoi, toată lumea ştie că panzerele germane îşi făceau plinul cu petrol românesc, nu cu petrol finlandez. Aşadar, sub raport strategic, încă de la începutul războiului, România a reprezentat un obiectiv mult prea important, la care nici Hitler şi nici Stalin nu puteau să renunţe.”- pai e clar ca aceste conditii favorizau REZISTENTA. Pentru ca fortandu-i sa se lupte cat mai mult aici, sovieticii pierdeau foarte mult timp. Ori cand stii ca dusmanul doreste foarte mult ceva si este presat de timp, ai o singura solutie: rezistenta. Astfel incat sa-l obligi la a face compromisuri pentru a nu pierde complet timpul.

      Ca sa inchei, inainte de a ma categorisi drept securist sau legionaroid spalat pe creier, va spun ca pana la urma, Codreanu a avut dreptate: trupele sovietice au intrat in tara, in numele Diavolului. Si n-au mai plecat. La momentul declaratiei pe care o folositi foarte urat – asociindu-l cu niste circopiteci ai zilelor noastre – soarta integritatii nationale nu era stabilita. Prin citate trunchiate, omisiuni evidente, nu veti demonstra decat ca nu sunteti credibil si ca in esenta, Cristoiu a avut dreptate: nu suntem in stare sa privim la interesul national, fara sa ne gandim intai la PROPRIUL INTERES. O dovediti din plin.

      • Nu va categorisesc in nici un fel ci va postez cu cea mai mare placere. Din nefericire, nu am timp acum sa revin in detaliu asupra acestui subiect complex al istoriei noastre. Pe scurt insa, stiu ca au existat si legionari care s-au opus Dictatului de la Viena, in special in Ardeal, dar acestia au reprezentat o minoritate. Altminteri, in ceea ce ma priveste, atrocitatile comise dupa eliberarea Ardealului, fie ca au fost comise de legionari sau de alti cetateni ai patriei, nu rascumpara rusinea cedarii din 1940. Dimpotriva, adauga inca o rusine la rusinea initiala. Pe de alta parte, data fiind situatia extrem de dramatica a Romaniei la vremea aceea, nici nu pot manifesta o adversitate radicala fata de politicienii romanii care au abordat, de la bun inceput, si in mod consecvent, o atitudine pragmatica pe planul politicii externe in al doilea razboi mondial. Dar dupa cum am spus, nu acesta a fost cazul legionarilor care au acceptat cedarea Ardealului in august 40′, dar refuzau sa intoarca armele in august 44′, atunci cand Romania nu mai avea nici timp, nici “spatiu” (aproape jumatate din suprafata tarii din 1939 era ocupata de puteri straine), si, ca atare, nici prea mare putere de negociere. Iar aceasta a fost traiectoria marii majoritati a legionarilor. Este cat se poate de clar ca, in cazul acestora din urma, nu a prevalat ratiunea de stat, si nici “principiile crestine”, ci afinitatea ideologica cu fascismul vest european. Altminteri, e adevarat ca relatia lor cu nazistii nu a fost intotdeauna intru totul armonioasa. Dar asta nu anuleaza coordonatele de baza ale acestei relatii.

  9. pepe says:

    Camarazii l-au reabilitat pe “tradatorul” Mihalache. In interbelic se pregateau sa-l lichideze iar acum se inscriu in “Liga” (http://c-tarziu.blogspot.com/2011/11/s-infiintat-liga-distributista.html.) Iar Liga “merge inainte” precum Garda: prin partidul impotriva caruia lupta in mod oficial.

    Asa procedeaza camarazii cu tradatorii/dizidentii. Cat sunt vii incearca sa-i omoare. Dupa ce mor ii imbraca in camasa verde, ii baga in formol si ii baga in casa (Casa Verde/Casa Loco). Sunt buni. Dar doar daca sunt morti. Cat timp erau vii incercam sa le zburam creierii. Dupa ce au murit, ii transformam in zombies si ii bagam in casa la aia care mai sunt inca vii ca sa le manance creierii. Asa merge inainte dreapta mortilor vii. Unii oamenii vii, precum Platon, Racu, Fedorovici, si-au luat teapa incearcand sa construiasca dreapta cu unii care pareau oameni dar in realitate erau varcolaci teleghidati. Iti sta mintea/inima-n loc.

    • Gerry says:

      Eu tot nu m-am lamurit cand, cum si pentru care motive s-a convertit Tarziu la “distributismul” lui Hurduzeu. Ca nu demult se declara sceptic. Sau e si asta o alta impacare la o bere rasuflata.

  10. D'Artagnan says:

    @Gerry, din pacate O. Hurduzeu vrea sa construiasca dreapta si cu conservatori (daca se poate) dar si cu legionari, national-securisti ori alti lunatici asezonati spre dreapta. Problema consta in faptul ca gasca neolegionarilor de la ROST habar n-au ce presupune conservatorismul. Pt ei legionarii au fost tot un fel de conservatori. Daca iei publicistica lui Tarziu din Crezul Nostru te prapadesti de ras de ce putea sa scrie. Bine ca azi s-a mai cizelat nitel. Dreapta, distributism, principii conservatoare etc, toate aceste lucruri sunt bune atata vreme cat cei care le propaga nu se leaga de legionari. Cum ai zis ceva rau de legionari s-a rupt filmul, s-a dus naibii si conservatorismul, si distributismul,- si tot. In rest, extrem de penibil ca numele lui Mihalache sa fie vanturat de cei educati cu Carticica Sefului de Cuib. Eu chiar nu-i inteleg pe unii. Ma uitam pe niste situri care raspandeau penultimul articol scris de MP. Asta dupa ce raspandesc si panseurile lui Tarziu ori Adolf. Mai oameni buni, cum poti sustine si dreapta conservatoare dar si aberatiile legionaroide in acelasi timp? Ori esti adept al bunului-simt conservator ori aderi la fascismul legionar cu bagat si scos morti din casa. Cum poti fi si una si alta?!

  11. @D’Artagnan – Asta indica faptul ca, in ciuda schimbarii de discurs, convingerile au ramas aceleasi. In opinia mea, oamenii au moderat discursul nu pentru ca si-au schimbat convingerile, ci pentru ca s-au convins de faptul ca discursul nu merge/nu mai merge. Daca ar merge din nou, cred ca ar zbarnai. Oamenii se adapteaza. Dar nu se schimba. Daca ii zgandari putin isi dau arama pe fata. Dar devin transparenti doar daca ii zgandari. Altfel, sunt unii pe hartie si altii la berarie. Asta m-a enervat la ei. Daca ai o convingere asumati-o public cu toate consecintele: iesi din mainstream, iti inchid pravalia, etc. Si fii coerent. Pe de alta parte, daca nu rezista la critica respectiva convingere renunta la ea.

    • Vestitor says:

      Pe scurt, liga Mihalache e o initiativa buna sau nu? Sa raminem in dulap cu schelete, cadavre, zombie sau alte iele, doar de teama ca vin oportunistii si ni le fura si se folosesc de ele in scopuri proprii? Sau iesim cu ele la lumina, ca poate asa se sfarima si isi gasesc binemeritata odinhna?
      Serios acum, sint suficiente probleme care trebuie adresate si informatii ce trebuie sa ajunga in chip organizat la cei multi sau la cei care ar putea influenta decizii si daca nu putem respinge din start contaminarea si linguselile oamenilor de mina a doua, macar putem sa avem nadejde ca slujind separat si impreuna Adevarul, poate ne intinde o mina de ajutor.
      Sincer daca se apuca Baconschi sa laude liga cu toata sila, nu as considera liga o fundatura, mai ales daca nu ar schimba false politeti cu cei care o lauda si bineinteles daca in cele concrete aleg sa nu faca compromisuri si sa nu slujeasca unor agende politice. Stim ce avem de facut in biserica(Cit de cit), stim ce avem de facut personal sau in familie, dar in spatiul social, ca atitudine conservatoare, ce propunere si ce initiativa am putea sustine?
      Dar cred ca orice zgindarire si zgiltiire e binevenita, ca zgiltiie si irita omizile din pom, inainte sa-l paraziteze complet. Daca e viguros si integru tine, daca nu se sfarima odata cu omizile.
      Chiar daca unii isi variaza accentele discursului, ba chiar si instrumentele, inca nu putem acuza de inconsecventa si incoerenta nici pe Hurduzeu, pe Catrinoiu, liga sau intentiile ei.
      Si banuiesc ca in ciuda tuturor rezervelor(ale mele sau ale altora), nici nu va sluji unor interese politice sau straine, nici nu va asasina pe nimeni.
      PS. Si fascismul sau legionarismul lui Cristoiu este tot atit de autentic, cum este si dizidenta si anticomunismul lui Tismaneanu. Bunul simt conservator ar face bine sa reteze tendintele legionare fasciste sau de tip fundatura(balast lepadat la vremea potrivita de legionari, dar actualizat penibil de pseudo-apologeti acum), fie ea rasista, duhovniceasta sau rasisto-duhovniceasca, iar intransigenta legionara, sa potoleasca avintul acuzator si lipsit de expresie politica(inca) al conservatorismului actual, spre folosul tuturor si spre consecventa meta-politica a ancorarii in prezentul care arde. Daca conservatorilor nu le prieste sa iasa la lucru cit nu e lamurita si rapusa “controversa” si “erezia” legionara, sint liberi sa zgindare cit vor, dar sa nu ramina NUMAI la asta. Nu spun insa acelasi lucru despre legionari sau nelegionari, pentru simplu motiv ca asa ceva nu mai este astazi posibil, nici oportun, categoric nu in forma si cu discursul respectiv. Ce e vrednic sa ramina sau sa fie pomenit, ramine oricum, dar nu fara ajutorul “arheologilor”. Ma tem insa ca “apologetii” fac treaba mult mai buna sa compromita si sa ingroape definitiv orice posibila recuperare si limpezire, chiar mai mult decit conservatorii. Si nu e intimplator ca acestia sint cei cu discurs dublu, dubla masura, lipsa de consecventa si oportunism. De la fundamentalisti la ecumenisti, pina la marii teologi care prefera sa citeasca Biblia, decit sa se uite la televizor(sic)

  12. @Vestitor – 1. Legionarii nu au fost debarcati pentru ca nu erau suficient de oportunisti, ci pentru ca erau completamente lipsiti de legitimitate si de o incompetenta notorie. In perspectiva atacului asupra URSS, Hitler avea nevoie de un guvern competent, capabil sa asigure stabilitatea Romaniei. Din acest motiv a optat pentru Antonescu. 2. Cineva care isi slujeste tara pana la moarte este -in cazul de fata – un bun roman. Cineva care il urmeaza pe Hristos pana la moarte este un bun crestin. Legionar pana la moarte este cel care il urmeaza pe Capitan pana la moarte, fara sa transforme carticica in carte de decupat pentru copii postmoderni. Altminteri, ar rezulta ca oricine reuneste calitatile mentionate mai sus -bun roman si bun crestin – este in mod automat legionar. Teza care, in mod evident, este aberanta. 3. Nu am nimic cu Liga. Remarc doar alianta comica dintre distributisti si legionari, sub patronajul tradatorului Mihalache, primul politician roman care a scos Garda in afara legii. Cu Catrinoiu sunt prieten. In ceea ce-l priveste pe domnul Hurduzeu, nu am reusit sa inteleg/nu a reusit sa-mi explice conceptul de personalism tehnocratic. Altminteri, ii urez mult succes in promovarea distributismului.

  13. Vestitor says:

    Despre incompetenta se poate vorbi in ambele directii, ca sa nu mai spun ca numai de legitimitate nu le pasa nazistilor. Problema lor era cea a disciplinei, intrucit serviciile secrete stiau foarte bine ca penutr nazisti, Horia Sima nu este o personalitate politica de incredere, cel putin pentru scopurile lor. Plus ca serviciile secrete romane colaborau deja cu cele germane si cu siguranta au oferit informatii foarte concludente nemtilor. Mi se pare o gluma sau naivitate asta cu nemtii aveau nevoie de guvern competent. In Croatia si Norvegia, echivalau competenta cu gradul de marioneta al guvernului sau oamenilor de incredere. Antonescu a fost ales pe criteriul docilitatii garantate de oportunism si megalomanie. Adica criteriul universal al slabiciunii. Indiferent de rezervele fata de virsta sau competenta lui Sima, guvernul roman, era format din destui oameni competenti, care insa ii lasa indiferenti pe nemti. Un bun gestionar al finantelor, cinstit si corect, cum a fost si Vulcanescu spre exemplu, jena si irita conducerea germana. In cel mai rau caz se poate spune despre Sima ca era prea orgolios, daca tinem neaparat sa justificam negativ “gafele” facute in relatiile cu Reich-ul. Cert e insa ca cei care ar fi putut rpezenta mai multa credibilitate si garantie a experientei, erau deja ingropati.
    Iar Mihalache, ca si Bratianu, in politica lor violent antilegionara, ei care altfel sint stilpi ai moderatiei, cumpatarii si viziunii politice echilibrate, au facut mult rau Romaniei, fortind astfel de tulburari si provocari in directia violentei. Pentru mine e clar ca dincolo de experienta si pregatirea fiecaruia, toti au fost lipsiti de viziune si prevedere. Se prea poate sa fie o slabiciune romaneasca. Nu prea se pot da sentinte aici, ci cel mult constata unele bune, altele rele, unele regretabile, altele de lauda. Nici o crispare ideologica nu ma impiedica sa vad meritele lui Mihalache, Bratianu, Maniu, Vaida sau chiar si Goga, fara sa mai insir aici numele legionare. Si aceeasi deficienta de crispare imi permite sa ma indignez sau sa fiu dezamagit de greseli si de ratari sau mai rau. Insa pot sa ma bucur oricind de oameni, de indreptarea sau inteleptirea lor, dar sa si fug de fundaturi sau grozavii. Nu sint insa convins de pericolul ideologiei, ci de al ideologiei fara coloana vertebrala, pusa deasupra intereselor locale sau a poruncilor lui Dumnezeu si instrumentata in scopuri nelegitime sau individuale. Spaima asta de ideologie in absoluta, e ca cea de televizor sau chiar de radio la vremea lui. Ideologia inteleasa ca program politic si social, cu bataie scurta si scopuri bine definite in contextul vremii si al locului, articulata pe un set de valori si pe criterii de legitimate, nu are cum rani nici persoana, nici aduce sminteli comunitatii de har. E bintuit insa de pericolele inerente asocierii si dinamicii grupului. In acest sens si distributismul este o ideologie, ca si calea de mijloc metapolitica, atunci cind trebuie sa raspunda unor intrebari concrete, despre cum intelege sa ia anumite masuri. Fie ca e vorba de criza, de deficit bugetar, de cianuri, pensii sau legislatia familiei si muncii. Sa-i zicem ideologie fara majuscula si in sens restrins. Ca unii aduc foloase mai bune unei comunitati desprinsi de ideologie sau grup, e adevarat si e bine sa fie mediul politic mereu liber, pentru a-si exercita acest drept. Unii dau roada, daca sint lasati sa se manifeste, altii nu-si pot valorifica potentialul decit gregar sau prin actiunea catalitica a unui maestru sau invatator. Chair daca acel invatator nu face altceva decit sa le aduca aminte de cele care deja le-au invatat sau despre cele care ne-a invatat Hristos. Fara ideologie in acest sens, nu cred ca putem rezista ideologiilor actuale sau utopice, doar cu verticalitatea personala si forta harica a comunitatii liturgice. E o realitate impacabila si nu trebuie sa fie pe placul nimanui. Tine de consecintele pacatului originar, ca si necesitatea normelor legale si nu mai putin a impunerii lor, de catre un executor legitim. Totul insa pastreaza o garantie a normalitatii cit timp sintem constienti de limitele omenesti, nu cind ne imbatam de posibilitatile infinite ale progresului sau proprii. Daca ideologie inseamna utopia progresului si refuzul autoritatii si amagirea spargerii limitelor, atunci duca-se de unde a venit si sintem pe aceeasi linie de gindire.

    Nu am prea inteles de ce bun roman si crestin devine automat legionar. Nu regasesc in ce am scris asa ceva. NU intru in amanunte. Insa din cite retin chiar carticica spune ca este bun legionar, cel care slujeste si asculta intii de Dumnezeu, apoi se potriveste intereselor neamului si daca in aceste conditii activitatea legionara ramine in picioare, sa-i urmeze fara rezerve. Ca daca era numai dupa interesele unui grup, ar fi ajuns cu mult inainte abuziv sau nu la putere si ar fi facut jocul Germaniei.

    In ce priveste ligile si alte fundatii distributiste, eu consider, cum de altfel spunea si Mircea Platon ca adevaratul distributist, sau adevarata elita, omenie, persoana, este cel care in casa sa, are grija sa fie cum se cuvine intr-o familie, la locul de munca sa fie bun si serios profesionist, in relatii sociale, sa fie cinstit si demn, in biserica cu luare aminte si in voia lui Dumnezeu, iar in politica, sa promoveze valorile crestine si pe cit posibil sa le intrupeze prin exemplu personal.
    O liga poate cel mult informa si nu vad cu ce este mai buna decit un blog. Cum facea Mihalache de exemplu, promovind distributimsul, practicindu-l, este o metoda mult mai practica si eficienta.

  14. Donkeypapuas says:

    Când a fost “ales” Mareşalul de către Germania? Ion Antonescu fusese numit de către Regele Carol II, nu de către germani (sau de alţi venetici). Dacă ar fi fost o paiaţă, o marionetă a Reich-ului nazist, nu am mai fi putut vorbi la momentul 1944 de cea mai mare rezervă de aur pe care a avut-o România vreodată, nu am mai fi avut lideri politici ai Opoziţiei care să poată manevra în voie tratative cu Aliaţii, nu am mai fi avut aparat militar care să stabilească planuri alternative de război, nu am mai fi avut nici… 23 august. Am fi avut în schimb lagăre de exterminare, o ţară jefuită (precum cea din zilele noastre), elite politice şi culturale exterminate ca în Polonia, un teritoriu transportat în câmp de luptă pentru interesele altora.
    Există însă acest curent în rândul (neo)legionarilor: “Antonescu ar fi trădat ţara lăsându-o în braţele Germaniei, pe când ei, legionarii – bravi neînţeleşi – au suferit, au suferit, au suferit… Ba îşi amintesc că Legiunea (cea din ’40) era infiltrată de bolşevici, ba neagă cu vehemenţă – “după cum o cer interesele partidului”, vorba lui nenea Iancu. Ba apar în faţă cu măreţul guvern de la Viena, ba se fac că uită de comportamentul altor legionari ori măcar apropiaţi, care au preferat – acolo, în Occident! – să fie internaţi în lagăr decât să slujească alte interese decât ale ţării.

  15. ultor says:

    „Premise asumate fără material probator sau în pofida acestuia; şi concluzii trase din ele atât de logic, încât n-au cum să nu fie eronate” Thomas Love Peacock, Crotchet Castle
    Mareşalul era pe punctul de a încheia armistiţiul. Aştepta telegrama de la Stockholm cu răspunsul ruşilor. Telegrama a fost reţinută de fostul rege care a dorit să-şi aroge „meritul” scoaterii României din război. Cea mai clară dovadă a existenţei telegramei o furnizează ex-ul în Proclamaţia către ţară: „România a acceptat armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii.” Deci ex-ul l-a arestat având telegrama sovieticilor cu acceptarea condiţiilor cerute de MAREŞAL. Credea că dacă îi oferă România pe tavă, Stalin va respecta condiţiile din telegramă. De ce i-a zis lui Brătianu: “Dacă-l lăsăm pe Antonescu să încheie armistiţiul ne va ţine iar sub papuc”? Ştiţi ce i-a răspuns Molotov lui Pătrăşcanu când a amintit de condiţiile acceptate lui Antonescu: “Antonescu treprezenta poporul, voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Asta a fost toata viaţa lui Mihai, un NIMENI, o MARIONETĂ. Începând de la această trădare a fost doar o marionată care a girat instaurarea bolşevismului în România şi distrugerea elitelor. Despre “greva regală” citiţi discuţia lui Vîşinski cu Tătărăscu. “Regele acum se găseşte într-o situaţie dificilă şi este necesar, după cum arată Tătărăscu, să se încerce găsirea unei căi pentru a-l ajuta să iasă din acestă situaţie. Regele gândeşte acum cam în felul următor: prin declaraţia sa privind demisia guvernului Groza el a stricat relaţiile cu Uniunea Sovietică şi, ca să zicem aşa, a pierdut prietenia URSS-ului…Tătărăscu consideră că transmiterea mesajului prietenesc- se înţelege, verbal- al generalisimului Stalin către rege poate influenţa hotărâtor pe rege şi îl poate determina să-şi schimbe poziţia actuală. La întrebarea mea: care ar fi conţinutul mesajului gândit de Tătărăscu el a răspuns că i se pare posibil ca în mesaj să se spună că Guvernul Sovietic consideră acţiunea regelui ca pe un gest formal, datorat amestecului englezilor şi americanilor, că Guvernul Sovietic îl consideră ca nutrind sentimente prieteneşti faţă de Uniunea Sovietică, că încrederea Guvernului Sovietic în rege nu s-a zdruncinat şi că Guvernul Sovietic speră că regele, având în vedere atitudinea prietenescă a Uniunii Sovietice faţă de România, va lua la rîndul său măsuri pentru normalizarea situaţiei create.”

Lasă un răspuns

Completeaza detaliile de mai jos sau apasa click pe una din imagini pentru a te loga:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s